Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
În clipele alea ar fi trebuit să fiu la Librăria din Centru, pentru a citi o povestire din noua mea carte de proză, iar eu eram la Autogara din Centru, căutând autobuzul Chișinău-București, pentru a-mi lua cărțile, pe care Andrei mi le-a trimis cu acest autocar. L-am telefonat pe șofer pentru a-i propune să mergem noi la el, oriunde ar fi în acest moment. Cu mine mai era Nicolae, în mașina sa albă, parcată în spatele Pieței Centrale. Eu treceam de pe un peron pe altul cu telefonul la ureche. Era ora cinci și jumătate și recitalul deja începuse. Cu toate că îl rugasem pe Emil să mă lase la urmă, acum mă aflam în buzunarul șoferului de pe ruta Chișinău-București.
- Putem să venim la dumneavoastră?
- Veniți.
- Dar unde sunteți?
- La budă.
- Înseamnă că nu prea putem veni.
- Așa mi se pare și mie.
- Și când o să ajungeți la autogară?
- După ce ies din budă, mi-a spus el și a închis.
Exact la ora șase, autocarul masiv ca un elefant își făcu loc cu trompa claxonului în parcare și eu m-am apropiat și am târât cărțile în mașina lui Nicolae , apoi m-am întors ca să-l plătesc pe șofer. Reușeam. Știam de la șoferul de la ora unsprezece, cu care alaltăieri venisem din București, că taxa pentru un asemenea transport era de două sute de lei, iar eu voiam să-i dau chiar 300 de lei.
- Câți bani mi-ai dat? mă întrebă iritat Vitalie.
- Trei sute de lei. Cu o sută mai mult. Pentru a vă mulțumi că mi-ați adus cărțile.
- Tu mă iei în căruță?
- Adică?
- Băi, transportul ăsta costă o mie de lei.
- Cum?
- O mie de lei, răcni Vitalie și coborî din autocar, venind pieptiș spre mine. Se opri drept în fața mea, ca un om venit să-și aprindă o țigară de la chiștocul meu. Era cu un cap mai înalt ca mine și de două ori mai umeros. Mugi.
- Scoate mai repede banii.
- Mie șoferul de la unsprezece mi-a spus că transportul ăsta costă două sute de lei.
- Și de ce n-ai transmis cărțile prin el?
- S-a anulat cursa, din lipsă de călători.
- Asta nu-i problema mea. Dă-mi banii, urlă el.
- Dar de ce nu mi-ați transmis prin omul care v-a dat cărțile cât trebuie să vă plătesc?
- Tu mie să nu-mi pui întrebări, bă. Dă-mi banii sau îmi întorci cărțile.
- Și ce-o să faceți cu cărțile?
- O să le duc înapoi.
- Cui?
- Celui care mi le-a transmis.
- Și aveți telefonul lui?
- Da, urlă el, cu toate că eu eram sigur că nu-l are. Pur și simplu voia să mă șantajeze.
-Da, am telefonul lui, și o să-l pun pe el să le plătească. De două ori. Pentru dus și întors.
Blufa, pentru a mă speria.
- Eu vă pot da doar 320 de lei. Doar atâția bani am la mine.
- Atunci restituie-mi cărțile.
- Știți bine că asta n-o s-o fac.
Tipul își strânse degetele în palmă și își ridică pumnii spre fața mea, pregătindu-se să mă lovească. În timpul ăsta Nicolae urmărea scena din mașina sa și mie îmi era un pic ciudă că nu ieși să mă susțină. Pe de altă parte, pe Vitalie îl intimida prezența lui. Cred că, dacă nu ar fi fost Nicolae, nu l-ar mai fi oprit nimic ca să mă pocnească.
Mă sună Victoria și îmi spuse că recitalul s-a terminat și toată lumea mă mai așteaptă doar pe mine.
- Tu pe unde ești? Mai ajungi?
- Sunt la autogară. Încerc să ajung, i-am spus eu și m-am îndepărtat de șofer, îndreptându-mă spre Nicolae. Puteam să urc în mașină și să plec. Oricum, cărțile erau la mine. Ce mi-ar fi putut face?
Am deschis portiera și l-am rugat să mă împrumute cu două sute de lei. Acum, în total, aveam cinci sute două zeci de lei. M-am întors la șofer, care nu mă slăbise din ochi în tot acest răstimp, și i-am înmânat toți banii ăștia, și el mai întâi i-a numărat, după care i-a băgat în buzunar, fără să-mi mai spună nimic. Știam că mă jefuise, dar voiam să ajung mai repede la librărie, unde toată lumea mă aștepta doar pe mine. Șoferul îmi întoarse spatele și urcă în autocar, iar eu, în mașina lui Nicolae. Mi se părea foarte cunoscut și nu-mi aduceam aminte de unde. Unde oare îl mai întâlnisem?
Când am ajuns la librărie, toată lumea plecase. Nu mai erau decât librăresele care încuiau magazinul pustiu.
În stradă, mi-am amintit de unde îl știam. Am călătorit o dată cu tipul ăsta. Undeva, pe la sfârșitul lui mai și ne-am certat la cuțite. Pentru că el susținea agresiunea lui Putin în Ucraina, iar eu o condamnam. Ne-am certat într-o benzinărie de la intrarea în București. Cum am putut să-l uit. Cred că el nu m-a uitat.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
Comentează