DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Dumitru Crudu prezintă - Adio Vulcan, și nu fi supărat pe noi

europafm.ro
carte

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Ultima dată când l-am văzut pe Vulcan - așa îi spuneau prietenii jurnalistului Valeriu Cațer - nu l-am salutat și nu m-am apropiat de el, cu toate că am trecut razant unul pe lângă altul. Ne întâlnisem în fața cinematografului „Patria”, eu mergeam spre Buiucani și Vulcan, împreună cu o fată pe care n-o cunoșteam, spre centru. Cred că era prin octombrie și probabil că Vulcan venea de la Parlament. Țin minte că am avut nu știu ce reținere să mă apropii și să-i spun bună ziua. M-a oprit, poate, felul cum arăta. Iar el nu arăta deloc bine. Arăta foarte bolnăvicios. Pământiu la față și foarte slăbit, îi dispăruse voia bună de pe chip. Pășea ca un om pe cale să se prăbușească în mijlocul străzii. De parcă ar fi știut asta, mergea cu mâna stângă întinsă spre fata de lângă el, gata în orice clipă să se agațe de brațul ei, dacă l-ar fi lăsat picioarele. Părea foarte nesigur.

Fiind întors cu fața spre colega sa, el nu mă văzuse. Ea vorbea și el o asculta. Iar senzația mea era că era foarte bolnav și că visa să ajungă mai repede acasă. Poate, de asta și am mers și eu mai departe, neștiind că aia a fost ultima oară când l-am văzut pe Vulcan, neștiind că am ratat ultima ocazie de-a mai sta de vorbă cu el.

Când am ajuns la semaforul de pe Maria Cebotari, am simțit însă un mare regret că nu l-am abordat. Nu puteam să înțeleg oare cum am putut să trec pe lângă un foarte bun prieten de-al meu și să nu-l salut. Începui să mă căiesc și m-am întors înapoi. Am luat-o la fugă ca să-i ajung din urmă. Nu puteau să se fi îndepărtat prea departe, cel mult, ar fi putut să treacă de Patria. Nu erau însă nicăieri. Am alergat până în stație și nici picior de Vulcan. Am fugit până la monumentul lui Ștefan cel Mare și nu l-am văzut nici acolo. Să fi intrat oare în barul din Patria? Pesemne că da, mi-am spus și m-am întors îndărăt. Nu erau însă nici în barul acela fițos. Nu erau nicăieri și eu am renunțat să-i mai caut. Toată ziua aia am fost foarte trist, fiind chinuit de remușcarea că am trecut pe lângă Vulcan fără să-l salut. Toată ziua aia m-a măcinat o mare căință. O și mai mare părere de rău însă simt acum, după ce am aflat că Vulcan, bunul meu prieten, a murit.

Vulcan a fost unul dintre cei mai voioși și mai binevoitori oameni din Chișinău. Ne-am cunoscut la Moldova, după o ședință a cenaclului Mateevici. Porecla sa corespundea întru totul felului său de-a fi: avea un temperament furtunos și exploziv. Cu toate astea, era un om pe care puteai să te bizui și în care puteai avea încredere maximă. O fire boemă prin excelență, era mort după folkul românesc. Într-o vară, am petrecut împreună nenumărate nopți albe ascultându-i, pe prietenii noștri din Cluj, interpretând la chitară celebrele cântece ale cenaclului Flacăra, care și nouă ne plăceau la nebunie . Noi doar ascultam, iar ei cântau. Radu și Diana Benea intraseră la facultate la Cluj și în vacanță s-au întors însoțiți de câțiva ardeleni. Care cântau fabulos la chitară. A fost o vară de neuitat, în care Vulcan mi-a devenit ca un frate.

La sfârșitul anilor 80, făceam naveta între Fulgușor și Moldova și mitingurile și demonstrațiile antisovietice din centru Chișinăului, și, de cele mai multe ori, împreună cu Vulcan, de la care împușcam țigări.

Peste câțiva ani, Vulcan alese să învețe la facultatea de istorie din București și deveni membru al Ligii Studenților. Eu eram student la Brașov, dar veneam des prin București și nu prea aveam unde să dorm. Îl căutam pe Vulcan și el mă primea la el, sau, dacă la el avea deja pe altcineva, mă cvartiruia pe la prietenii lui, dar niciodată nu mă lăsa în stradă.

Apoi am fost colegi la Radio Europa Liberă.

Într-o bună zi, îmi scriam la computerului de lângă ușă, pe care-l împărțeam împreună cu Iulian Ciocan, noua mea corespondență culturală. Iulian lipsea și eu îmi bunghineam fiecare frază. În clipele alea când eu îmi migălisem deja ultima propoziție în redacție se mai afla doar Vulcan. O pană de curent instantanee mă făcu să-mi pierd textul la care lucrasem toată dimineața și, din această cauză, eram disperat. Nu-l salvasem și mă gândeam cu groază că ar trebui să-l scriu din nou, dar nu mai aveam unde, căci veni și Iulian și îi trebuia și lui computerul.

Făcui o criză de nervi.

- Stai, nu dispera, frate, îmi spuse Vulcan și, nu știu ce făcu, dar îmi găsi textul acela și mi-l salvă. Salvându-mi și buna dispoziție, dar și toată după-amiaza aia, pe care am putut-o folosi pentru altceva.

Într-o dimineață l-am întâlnit la Jaba cu niște vânătăi la ochi. Era pe vremea primului mandat al lui Voronin. Avea vânătăi la ochi, dar era fericit. Îmi povesti că noaptea trecută și-a petrecut-o la poliție. Unde a fost băgat pentru că a fost prins răcnind în fața președinției: Jos comunismul.

Iată de ce n-o să mi-o iert niciodată că la sfârșitul lui octombrie anul trecut am putut să trec pe lângă Vulcan fără să-l salut. Iartă-mă pentru asta, frate!!! Fără tine Chișinăul e ca un copac fără frunze. Adio, frate, și nu fi supărat pe noi!

Urmărește-ne:
ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.