Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Dârdâind de frig, m-am ridicat de pe banca aia verde din coasta bustului lui Ion Creangă ce se ridica pe Aleea Clasicilor, renunțând să mai încerc să adorm și m-am pornit spre monumentul lui Ștefan cel Mare. Se crăpa de ziuă. Pe lângă mine se scurgeau boschetarii care trăiau în parcul Pușkin. Împreună cu ei, am trecut strada. Nici n-am reușit bine să ieșim de pe Gogol că vreo câteva autobuze rablagite frânară unul după altul în fața noastră și din ele coborâră zeci de oameni, cu drapele și pancarte deasupra capului, strigând libertate, independență, unire și cu toții ne-am îndreptat spre locul unde, până nu demult, se înălțase monumentul lui Lenin. Până să ajungem acolo însă, piața deveni neîncăpătoare, iar oamenii continuau să vină și să vină în râuri din toate colțurile orașului.
Atât de multă lume nu mai văzusem în viața mea. Între catedrală, primărie, Biblioteca B.P. Hasdeu, monumentul lui Ștefan cel Mare, clădirea guvernului tălăzuia o mulțime nesfârșită de drapele și pancarte și răsuna un strigăt colectiv: libertate, independență, unire.
Veni Alexandru Moșanu și începu cea de-a treia Mare Adunare Națională. Când urcă la tribună Ion Hadârcă, îmi zvâcni falca de jos. Măseaua sau măselele mele de jos îmi zvâcneau tot mai tare și mai tare, parcă în ritmul poeziei pe care acesta o recita. Poetul își termină poezia și lumea izbucni în jurul meu în urale.
Eu mă aflam în mijlocul mulțimii de unde nu aveam cum să mă strecor în stradă, pentru a căuta o farmacie ca să-mi cumpăr vreun calmant. Dar, chiar și dacă aș fi putut ieși, nu aveam bani pentru asta.
Acum vorbea poetul Grigore Vieru și suferința mea deveni de nesuportat. Poetul vorbea despre viitorul măreț care ne așteaptă după ce ne vom proclama independența și eu gemeam de durere. Aveam impresia că mă dor nu doar măselele de jos, dar și cele de sus.
Pe când toată lumea îl ovaționa, eu mă țineam cu ambele mâini de fălci și suspinam. Chiar și dacă nu aveam bani la mine, totuși ar fi trebuit să fac un efort și să ies din piață pentru a mă duce la farmacia de peste drum. Nu cred că nu aș fi putut-o convinge-o pe farmacistă să-mi dea pe gratis un antinevralgic. Aș fi convins-o. Vorbea însă Mihai Ghimpu- vorbea atât de frumos despre viitorul luminos al Republicii Moldova- că eu mi-am înăbușit durerea și am rămas să-l ascult. Cu toate astea, durerea deveni de nesuportat și eu pur și simplu am început a plânge.
Plângeam chiar în timp ce Mircea Snegur ne încredința că, în sfârșit, o s-o ducem și noi bine în propria noastră țară.
Mă văzu o bătrânică dichisită și mă întrebă ce am. I-am spus. Iar ea își băgă mâna în poșeta ei albă, de unde scoase două calmante și îmi zise să le înghit. Nu aveam însă apă, iar apă nu avea nici ea. Apă mi-a dat un bătrân din dreapta mea și, nu peste mult, chiar în timp ce vocea Leonidei Lari se revărsă peste capetele noastre, durerea mă lăsă. Poeta tăcu și eu am ovaționat-o fericit. Fericit că nu mă mai dureau dinții. Fericit pentru viitorul care ni se deschidea în față.
La microfon reveni Alexandru Moșanu, care ne anunță că, acum, va da citirii declarația de independență a Republicii Moldova. Era clipa pe care o așteptasem cel mai mult. Pentru asta și veniserămm cu toții în piață.
După fiecare propoziție, lumea îl întrerupea cu urale și aplauze furtunoase.
Când, în sfârșit, rosti și ultimul cuvânt din declarație, care consfințea desprinderea din Uniunea Sovietică și constituirea noastră ca stat, îmi reveni și durerea de dinți. Dar, acum, era pur și simplu groaznică.
