Dumitru Crudu: Rușine să vă fie, Că Șor nu-i la pușcărie

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Cu o oră înainte de-a începe mitingul, în fața parlamentului și președinției nu se aflau decât două persoane: o femeie și un bărbat, ambii în etate. Bătrâna parcă nu ar fi avut buze atât de subțiri erau, iar bătrânul purta o tunică militară, încărcată de medalii. Stăteau față în față, femeia cu spatele la președinție și bărbatul, cu spatele la parlament. Femeia stătea în picioare, iar bărbatul așezat pe bordură. Ambii erau cerșetori: femeia cerșea în perimetrul Bisericii Schimbarea la față, iar bărbatul, pe teritoriul Pieței Centrală.

O oră întreagă au fost singuri. Apoi a apărut o femeie în alb, cu un megafon în mână și cerșetoarea veni la ea. Femeia în alb îi strigă cerșetorului de peste drum:

-Ce, îi aștepți pe ei?, dar bărbatul nu-i răspunse.

Apăru și poliția, iar imediat după asta și protestatari, târând după ei steaguri galbene. Cerșetorul li se alătură. Femeia în alb îi întâmpină cu megafonul la gură, strigându-le:

-Țineți minte trei cuvinte

Maia Sandu-i președinte;

Hoții-hoții

Sunt prieteni cu netoții;

Rușine să vă fie,

Că Șor nu-i la pușcărie.

Până la ora unu, mai era un sfert de oră, și polițiștii nu-i lăsau să iasă în stradă, sau să se apropie de femeia care-i făcea cu ou și cu oțet la megafon și căreia ei nu-i puteau răspunde.

Așteptând să înceapă mitingul, unii dintre ei s-au așezat pe parapetul din jurul Muzeului sau chiar pe bordura trotuarului. Unii dintre ei au făcut coadă la veceurile instalate în fața Ministerului Agriculturii, ceea ce o făcu pe femeia în alb să-i acuze că au venit la Chișinău ca să se ușureze. Vorbele femeii cu megafon începuseră să-i deranjeze și una dintre protestatare sparse cordonul de polițiști și o izbi în spate și în cap cu steagul ăla galben pe care-l târâse pe asfalt.

Până să intervină poliția, femeia în alb se apără cu megafonul. Se băgă între ele cerșetoarea și le despărțiră. Un polițist o apucă pe femeia revoltată pe după umeri și o convinse să treacă strada.

Se făcu ora unu și lumea ieși pe Ștefan cel Mare, conduși de Valerii Klimenko, de o jurnalistă cu ochelari cu rame aurite și de cerșetorul cu tunica încărcată de medalii. Klimenko scanda:

-Jos Maia Sandu!

Erau singurele cuvinte în română pe care le învățase de când se mutase la Chișinău, în urmă cu șaizeci de ani.

Scanda și femeia cu ochelari cu rame aurite:

-N-o să ne închideți gura,

Jos dictatura!

Acolo unde pe vremuri se aflau monumentele lui Marx și Engels fu improvizată o tribună la care și ieși doamna cu ochelari cu rame aurite, țipând:

- Așa nu se mai poate,

Noi vrem anticipate.

Strigătele ei fură preluate de oamenii din primele rânduri- adică de bodyguarzii Marinei Tauber- și transmise poporului adus de la țară, îmbrăcat ca vai de el. Câteva bătrâne care strigau – Așa nu se mai poate, noi vrem anticipate- erau încălțate în papuci de casă.

Femeia cu megafon, însoțită de cerșetoarea fără buze, traversă bulevardul, pentru a fi mai aproape de protestatari. Din coasta Muzeului de Artă ea le strigă, în timp ce aceștia o ascultau pe femeia cu ochelari cu rame aurite:

- Voi mâncați

Din bani furați;

Șor-

Vor;

Măi da proști mai sunteți

Dacă pe Șor îl credeți.

Auzind-o, oamenii s-au întors cu fața spre femeia cu megafon și au început să murmure nemulțumiți. Nu peste mult, nimeni din partea aia a străzii nu o mai asculta pe femeia cu ochelari auriți și toți încercau să le răspundă femeilor de peste drum. Ei le strigau, vrând să le jignească:

- Unu-doi, unu-doi,

Maia Sandu la gunoi,

Iar împreună cu ea

Și voi;

Nu vrem lesbiene și ghei,

Vrem să trăim ca la Orhei;

Cărați-vă peste Prut,

Acolo unde s-a dus și Mircea Druc.

Nu se lăsară nici femeile strânse în jurul doamnei în alb. Ele le strigau:

-Șor vă minte,

Nimic nu va fi ca înainte;

Numai când Șor va fi la pușcărie,

Atunci vom scăpa de sărăcie;

Maia Sandu să trăiască,

Ardealul, Moldova și Țara Românească.

Vocile protestatarilor și glasurile spărgătorilor de miting se suprapuneau și se încălecau reciproc, încât la un moment dat mi se părea că femeia în alb și susținătoarele ei strigau- Jos Maia Sandu- iar oamenii veniți la miting- Șor e un hoț.

Apăru și un bărbat cu o vuvuzea, spoită în culorile Rusiei, în care sufla de zor în în fața susținătorilor Maiei Sandu, pentru a-i reduce la tăcere. Dar îi reduse la tăcere și pe ai lui. Sau pe oratorii de la tribună. Acum nu se mai auzea decât mugetul vuvuzelei sale. Totuși duelul dintre cele două tabere nu încetă. Chiar și așa, ei continuau să se înjure unii pe alții. Totuși invectivele lor nu le auzeau decât ei și asta-i enerva și mai tare. E ca și cum nu ar fi strigat.

Simțind asta, un bărbat cu chelie și cu burtă ieși din mulțime și începu să le adreseze fel de fel de semne și gesturi indecente, care mai de care mai porcoase.

Un bărbat cu nasul turtit își duse mâna la prohab, schițând o înjurătură la fel de porcoasă. În timpul ăsta o femeie vru să traverseze strada, dar polițista nu o lăsă să treacă decât pe lângă grupul spărgătorilor de miting. Din greșeală sau, poate, intenționat o atinse cu cotul pe femeia cu megafon. Aceasta o îmbrânci. O îmbrânci și protestatara și atunci spărgătorii de miting o înconjurară și prinseră s-o lovească cu pumnii în spate. Polițiștii s-au băgat între ei, ajutând-o pe protestatară să iasă din mijlocul lor. Femeia lovită se rătăcise de oamenii din satul ei și merse să-i caute în mulțime. Omul cu vuvuzea se luă după ea, la fel și bărbații care schițaseră fel de fel de de gesturi indecente. Un om cu o icoană- Maica îndurerată- îi ruga pe oratori să-l lase și pe el să vorbească, dar ei nu voiau. Mitingul se terminase.

Oamenii începură să se împrăștie, încolonați câte doi, parcă pentru a nu se rătăci unii de alții. Femeia în alb le striga din urmă:

-Unu-doi, unu-doi

Șoriceii la gunoi.

Dar nimeni dintre ei nu mai reacționă, nici măcar cei care le-au făcut semne indecente sau i-au porcăit cu text deschis, trimițându-i în petrea marinescu. Bătrâneii de pe parapetul din jurul Muzeului s-au sculat în picioare și eu am putut să văd că ei pe toată durata acelui miting au stat așezați chiar pe propriile afișe și foi electorale, unde oamenii erau chemați la miting. Nu le-au luat cu ei. Le-au abandonat pe parapetele unde au stat în tot acest răstimp, lăsând vântul să le sufle în stradă. Împreună cu o revistă cu cuvinte încrucișate. Sau cu ambalajele de la plăcinte. Plăcintele nu le-au lăsat. Le-au luat cu ei.

Înfulecându-le din mers.

Strada din fața președinției, la fel ca și esplanada din fața parlamentului, au devenit pustii. Până și femeia cu megafon a plecat. Nu au mai rămas decât doi oameni. Femeia și bărbatul pe care i-am văzut dimineață, înainte de-a începe mitingul. Femeia fără buze și bărbatul cu o tunică militară. Stăteau- unul pe o parte a străzii și altul, pe cealaltă.

Doi cerșetori.

Impresia mea era că erau soț și soție.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.