Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Când Liuba a venit să ne facă injecții, George a rupt-o la fugă din salon și Mihai s-a luat după el și l-a găbuit în fața toaletei. Îl ținu strâns în brațe până asistenta se apropie de ei cu seringa în mână. Chiar acolo, pe loc, i-a tras pantalonii în jos și i-a înfipt-o în bucă. Era aceeași injecție pe care ne-o făcea și nouă în fiecare seară și nu înțelegeam de ce se speriase George. Mihai îi dădu drumul, dar nu plecă de lângă el. Îl urmă spre capătul celălalt al coridorului, cu ochii în pământ . Parcă ar fi căutat ceva, atingând cu degetele plăcile de gresie fumurie.
Se aplecă și deasupra coșului de gunoi, dar Mihai îl trase de mână și-l forță să-și vadă de drum.
Eu treceam pe hol și el mă întrebă dacă nu am țigări, privindu-mă cu atâta speranță în ochi, și, după aia cu atâta dezamăgire, când îi mărturisii că nu fumam. Deci asta căuta pe jos sau în coșul de gunoi. Chiștoace sau scrum. Fără să găsească nici una și nici alta. Mihai îl forță să intre în salon și George se supuse, dar se duse glonț la moș Andrei și-l rugă să-i dea o țigară.
- Nu fumez, îi spuse bătrânul și bărbatul cu ochelari îi întoarse spatele și îl abordă pe moș Ion, întrebându-l același lucru.
- Ce ai spus? răcni moș Ion, care era surd, dar bărbatul cu ochelari nu mai stătu să-i repete a doua oară rugămintea și mă atacă pe mine, uitând că mă mai întrebase asta odată. Mâinile îi tremurau. I-au tremurat tot timpul de cum l-am văzut prima dată. În ochi i se citea o mare suferință. Suferința unui fumător fără țigări, care nu avea de la cine să împrumute o pipă.
Suferea așa de tare că se gârbovise. Îmi era milă de el, dar nu-l puteam ajuta cu nimic. Se pare că-și dădea seama și el de asta, pentru că nu mi-a mai așteptat răspunsul și s-a întors în ungherul lui, și-a tras plapuma peste cap și începu să plângă. Mihai răsuflă ușurat și se lungi în pat, cu fața la George, și adormi momentan. George continua să plângă, dar el nu se trezi din somn. În schimb, se dădu jos din pat moș Andrei și veni la el, se așeză la picioarele lui și îl trase de mâna care-i spânzura spre podea. George ieși de sub plapumă și se așeză în fund, lângă bătrânul cocoșat, privindu-l întrebător. Moș Andrei îl cuprinse pe după umeri și-l trase spre el.
- Crezi că eu nu vreau acasă? Vreau, vreau foarte tare, i se confesă vâjul ghebos și izbucni în plâns. Îl cuprinse și George pe după umeri și se reapucă să bocească. Boceau amândoi că vor acasă, la unison.
Dimineață, când țiuitul pulsoximetrului ne-a trezit din somn, am constatat consternați că George și moș Andrei lipseau și ne-am pornit cu toții să-i căutăm în holul cu cărucioare și stative pentru perfuzii. Nu erau acolo și am mers să-i căutăm, în frunte cu Mihai, la baie. În toaleta din față nu era nimeni și ne-am dus în baia din spate, în care ajungeai străbătând un coridor de vreo zece metri. Ușa era încuiată și prin cap ne-au trecut cele mai sumbre gânduri.
- Moș Andrei, George, îi strigă Mihai și nu-i răspunse nimeni, dar aveam o presimțire că ei se aflau înăuntru,dar pentru a afla asta, ar fi trebuit să forțăm ușa de la baie. Ușa de la scări se deschise și înăuntru dădu buzna un infirmier din secția de primiri cu George în brațe și noi am strigat într-un glas.
- L-ați prins? Unde l-ați prins?
- La ușa de la intrare. Voia să fugă din spital. Îl cunoașteți?
- Da, e vecinul nostru de salon.
- Și ce să fac cu el? ne întrebă infirmierul, dar noi nu știam ce să-i răspundem și tăceam.
Noroc că tocmai atunci se ivi medicul, însoțit de doamna Liuba, și infirmierul li-l predă lor și dispăru îndărăt pe scări. Asistenta îi făcu o injecție și îl rugă pe Mihai, ca acesta să aibă grijă de el și Mihai îl conduse în salon. Nu mai știam dacă să forțăm sau nu ușa, odată ce l-am găbuit pe nebun. Trebuia, dacă voiam să-l găsim și pe moș Andrei. Ne-am izbit pe rând cu umărul în ușă până încuietoarea a cedat și aceasta s-a deschis scârțâind și noi l-am văzut cu toții pe moș Andrei stând pe tronul toaletei într-o poziție în care oamenii, de regulă, fac caca. Moș Andrei dormea. Doamna Liuba aduse un cărucior, în care l-am aburcat pe bătrânul cocoșat. Un singur lucru nu-l înțelegeam de ce se încuiase în baie și ce ar fi vrut să facă dacă nu adormea pe scaunul veceului.
NOTA AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
