Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Fetița îi conducea pe cei doi frățiori ai ei mai mici spre marginea Fluturii ca să le arate autobuzul din pădurea de stejari, ăsta fiind cadoul ei pentru ei de Crăciun. Intrară în șir indian în pădure. După o cotitură, fetița se uită peste umăr și inima îi îngheță în piept. Un bărbat cu capul gol venea după ei mergând cu pași neauziți, atent să nu facă niciun zgomot. Fetița nu știa dacă-i urmărește pe ei sau are și el drum în aceeași direcție, înclina să creadă mai degrabă în ultima variantă, iar lucrul ăsta o mai îmbărbătă un pic, dar când își dădu seama că omul ăla nu era dintr-un sat cu ei, mintea i-o luă din nou razna. Se sperie atât de tare încât inima îi zvâcni nebunește în piept. Se forță însă din toate puterile să-și păstreze calmul și să pară veselă ca frățiorii ei mai mici să nu-i citească spaima care i se cuibări în suflet, și să intre și ei în panică. Or, când ei intrau în panică făceau atâtea lucruri necugetate, care, în actualele împrejurări, le-ar fi putut fi fatale. Fetița își aminti de un film de la Moldova 1, unde un maniac ucidea copii în pădure. De aceea, nici nu le spuse nimic, căci și ei văzură filmul și somnul lor din noaptea aia fu bântuit de coșmaruri, în care apărea în spatele lor un maniac, cu un topor în mână, fiind gata-gata să-i ucidă. Dacă l-ar fi zărit și ei pe bărbatul chel din spatele lor, cu siguranță că s-ar fi gândit la filmul ăla. Nu voia să-i sperie înainte de vreme. Era destul că se speriase ea.
Cel mai tare o speriase faptul că omul ăla mergea după ei cu pași de pâslă, încercând să nu-și trădeze prin nimic prezența. Asta i se părea tare suspect. La fel procedase și maniacul din filmul de la Moldova 1, pe care-l văzu când tata lor nu era acasă.
Mergea ață la deal, cu omul ăla după ei, înaintând spre autobuzul din inima pădurii, abandonat acolo după un cumplit accident. Dacă ar fi fugit, fetița se temea să nu se rătăcească unii de alții în pădure, încât omul acela cu capul gol să nu-i ia ca din oală. Pădurea aia era necuprinsă și foșnea amenințător în jurul lor. În pădurea aia mai mișunau și porci sălbatici, dihori, vulpi sau șacali. Pericolele roiau la tot pasul. Dacă ar fi scăpat de omul cu capul gol, puteau să nu scape de colții vreunui șacal.
Autobuzul se afla în inima pădurii. De acolo ar fi fost imposibil să scape dacă bărbatul i-ar fi atacat. Dar nici să se întoarcă înapoi nu îndrăznea și să treacă pe lângă el, căci pe altundeva nu aveau pe unde. Pădurea era împânzită de tufe de măcieși cu ghimpi, ceea ce făcea fuga lor imposibilă. De aceea, nici nu aveau de ales. Nu puteau să facă decât un singur lucru: să meargă înainte, cu străinul ăla în spatele lor, sperând că totuși e un om bun, care nu are nicio treabă cu ei, scopul lui fiind să străbată pădurea pentru a ieși la Brătuleni.
Erau tot mai aproape de autobuz și fetița auzi cum bărbatul mări pasul. Drumul se transformă într-o cărare, iar cărarea o coti la stânga, ascunzându-i preț de câteva clipe de ochii iscoditori și hulpavi ai bărbatului din spatele lor. Frățiorii ei mai mici nici până acum nu au înțeles că erau urmăriți.
Cu degetul la gură, de după sun stejar, le ieși înainte nebuna satului, care le făcu semne cu mâna s-o urmeze. Fetița îi conduse pe frățiorii ei mai mici după ea, coborând în văgăuna adâncă a unei râpi secate. Nebuna le făcu semn să se lipească de pământ și să stea nemișcați. Omul ăla chel fugea pe cărare, din ce în ce mai repede, până dispăru după copaci. Fetița bănuia că-i caută pe ei. Nu s-au mai întors pe cărare, ci au tot continuat să meargă pe albia secată a râpei, pe unde mergând în picioare, pe unde pup, pe unde târându-se, până au ieșit din pădure. Frățiorii ei mai mici au crezut că ăsta e un nou joc- jocul de-a se târî pe burtă – și tare s-au mai amuzat.
S-au despărțit de nebună în fața primei case din sat, ea împingându-i cu palmele în spate ca să fugă cât de repede pot spre casă. Frățiorilor ei mai mici le plăcea să fugă și au luat-o rapid la sănătoasă, în timp ce nebuna intra în pădure.
Frățiorii ei mai mici nu și-au dat seama nici acum prin ce pericol au trecut, iar ea nu a vrut să le spună nimic, ca să nu-i sperie degeaba.
Peste câteva ore, fetița l-a auzit pe tata povestindu-i te miri cui la telefon că un om dintr-un sat vecin l-a omorât pe un băiețel din satul lor, în interiorul autobuzului avariat. Povestea că poliția l-a prins pe ucigaș în timp ce acesta încerca să se facă nevăzut printre copaci. Fetița înțelese că era același bărbat care-i urmărise și pe ei, dar nu-i spuse nimic despre asta tatei, pentru a nu-l speria și pe el. Știa că și ei ar fi putut să fie în locul sau alături de băiețelul ucis.
Seara, tata a trimis-o pe ea și pe frățiorii ei mai mici la biserică, ca să asculte slujba de Crăciun.
Printre oamenii adunați în biserică o văzu și pe nebuna satului, ascultându-l vrăjită pe preot. Se gândi la băiețașul ucis. Se gândi că și ei ar fi putut s-o pățească la fel, dacă nu i-ar fi ajutat nebuna satului. Pe obrajii ei curgeau lacrimi. Slujba se termină și oamenii ieșeau unul după altul din biserică. Nebuna satului ieși ultima.
Fetița își luă frățiorii de mână și veni să-i mulțumească în curtea pustie a bisericii. Nebuna satului o privea nedumerită neînțelegând cine-i, cine-s și ce vor de la ea. Fugi în întunericul care se lăsă peste ei, peste biserică, peste casa lor, peste sat, peste pădure.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
