În lumea satelor bănăţene se mai păstrează credinţa că în anumite perioade de peste an, în preajma marilor praznice, cerurile se deschid, iar cei care trec în veşnicie în acele ceasuri ajung direct în rai, sufletele strămoşilor revin pe-acasă, duhurile le pot vorbi oamenilor sau comorile îngropate în adâncuri strălucesc la suprafaţă, sub formă de flăcări.
Etnologul Muzeului Satului Bănăţean (MSB) din Timişoara, dr. Maria Mândroane, a declarat, pentru AGERPRES, că, potrivit tradiţiei, toate aceste minuni se pot vedea numai de către oamenii care au sufletul curat, mai ales de către copiii neprihăniţi. Cât despre bogăţiile ascunse în pământ, acestea se lasă descoperite doar de către cei care le vor face şi altora bine din acei bani, altfel vor avea parte de mari necazuri în viaţă.
O astfel de noapte plină de miracole supra-lumeşti este noaptea de Sânziene, când Sânzienele se prind în horă între ele şi aduc rodnicie pământului. Sunt vesele şi cântă, pentru că nu cunosc ce este dorul, iar cei care se apropie de ele şi le vorbesc le tulbură, iar ele îi pocesc: le iau minţile, îi lasă cu suferinţe fizice sau chiar mai rău decât atât.
Unii mai spun că în această noapte se culege de pe câmpurile curate pelinul, numită şi "iarba fierului", pentru că era folosită de pungaşi la deschiderea lacătelor vistieriilor. Se încrusta pielea din palmă şi se introducea subcutanat un fir de pelin, apoi, după cicatrizare, acela avea în palmă cheia cu care putea deschide orice încuietoare.
"Sânzienele sunt o sărbătoare populară foarte importantă pentru lumea satului, fiindcă în sărbătorile acestea foarte vechi, dacice, există foarte multă lumină şi foarte mult adevăr. Este trăirea aceea veche care se leagă de tradiţii, de obiceiuri, de meşteşuguri şi mai ales de spiritualitate. În primul rând, cerurile se deschid şi este comunicare directă cu lumea de dincolo. Tradiţia spune că cine moare în aceste sărbători când cerurile sunt deschise, ajunge direct în Rai. Tot în această zi, tradiţia spune că joacă focul pe comori. În prag de seară au fost foarte multe cazuri în care oamenii au văzut flacăra pe comoară. Se zice că nu ai voie să te duci atunci imediat să dezgropi comoara, ci trebuie să o acoperi, să însemni locul şi să mergi altădată, dar nu fie cum. Pentru că dacă ai gânduri necurate, de îmbogăţire, acei bani au o pază a lor şi sunt în defavoarea ta. Dacă iei aceşti bani cu gânduri curate, să-ţi fie ţie mai bine dar şi altora, să faci ceva pentru comunitate, ei sunt cu folos. Au fost foarte multe exemple în care oamenii mergeau să caute comoara şi săpând acolo ori se speriau foarte tare pentru că apărea din senin ceva sau ceva îi speria sau era o bubuitură foarte puternică şi ei deveneau mutilaţi, nu mai puteau să vorbească, să audă, să vadă, să meargă. Sunt şi cazuri în care comoara a fost găsită, dar nu se ştie ce s-a întâmplat cu ea. În lumea satelor încă mai circulă vorbe că cineva a găsit comoara, viaţa materială i s-a schimbat în bine inexplicabil, peste noapte, dar a avut parte doar de întâmplări rele", spune Maria Mândroane.
Muzeografa nu uită de Sânzienele care se prind în horă tocmai în noaptea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, dar şi a celei mai lungi zile din an, solstiţiul de vară. Ea ţine minte poveştile oamenilor din sat care ieşeau cu vitele la păscut şi "au văzut zânele". Potrivit acestor poveşti, cei care erau curaţi cu adevărat le auzeau cântând.
"Sânzienele nu vorbeau, ele doar cântau, erau foarte vesele, prinse într-o horă diafană. Erau, practic, îngeri de lumină. În cercul unde jucau ele, făceau un cerc, iar iarba era mai mănoasă. Dacă omul spurca locul, iarba se ardea şi rămânea un cerc ars. Acel cerc simbolizează soarele. Iar ielele, Sânzienele, i se rugau astrului zilei, era o închinare la cer şi la pământ şi spuneau: 'Soare drag, soare sfânt, vino între noi şi de rodnicia pe pământ, dă rodnicia oamenilor'. Erau diafane, deasupra a tot ceea ce este pământul, erau deosebit de frumoase, îngeri de lumină", spune Maria Mândroane.
De Sânziene, oamenii satelor se îmbrăcau în straiele obişnuite pentru acea vreme, în ceea ce noi numim astăzi port tradiţional.
Ţăranii mergeau la lucru în cămaşa de cânepă, care nu era lucrată şi era îmbrăcată peste cap, de sus până jos, fără cordon, să fie cât mai lejer, deoarece cânepa e confortabilă şi la căldură şi la frig. Cămăşile de sărbătoare erau mult mai finuţe, cu bumbac şi aveau şi lucrătură.
"Fiecare costum popular era unic şi fetele şi femeile le lucrau în mare secret de celelalte, pentru a nu fura modelul una de la cealaltă. Când apăreau îmbrăcate în ele, la sărbători, era o adevărată gală a portului popular. Fiecare era foarte bine lucrat şi se vedea identitatea fiecărei mâini care l-a lucrat", spune etnologul de la Muzeul Satului Bănăţean.
Fetele şi femeile nu uitau ca în zorii zilei de Sânziene să se trezească devreme şi mergeau cu picioarele prin rouă, pentru că roua din Sânziene este binefăcătoare, tămăduitoare. Uneori, această rouă era adunată şi se spălau cu ea pe faţă. Apoi, culegeau flori de sânziene şi făceau cununi pe care le aşezau la porţi. Dar până la împletitul cununiţei, feciorii alergau după fete, fiecare băiat după aleasa inimii, care avea să-i fie şi logodnică, potrivit Mariei Mândroane.
Etnologul de la Muzeul Satului Bănăţean rememorează şi o altă frumoasă tradiţie rămasă de la bunica ei, care o lua cu ea la apa de izvor pentru a da de pomană strămoşilor din apa vieţii.
"Azi, nu se mai crede în nimic, pentru că satul s-a depopulat, iar bătrânii care ţineau atât de mult la aceste tradiţii au trecut la cele veşnice. Eu am crescut în aceste tradiţii şi bunica spunea tot timpul 'tu eşti a care trebuie să duci mai departe aceste obiceiuri, trebuie să ştii cum să faci, bagă bine de seamă, să faci şi totul să fie aşa cum trebuie'. Am crescut în aceste tradiţii şi am crezut în ele. Erau foarte multe. Gândul mă duce acum la vremea când mergeam cu baba să slobozim apele. Se aduna apă într-o cântuţă din toate izvoarele şi din toate fântânile din sat, de unde omul lua apă (în timpul vieţii, n.r.) şi se mergea, undeva, la un izvor foarte curat. Noi mergeam la un izvor care era mult departe de casă şi de sălaşul din pădure, la un izvor care se spunea că-i sfânt şi unde au cântat zânele. Baba mă lua cu ea pentru că trebuia un suflet curat, iar eu eram copil neprihănit. Şi acolo cântă zânele şi acolo slobozeam noi apele, adică dădeam de pomană celor răposaţi. Dar trebuia cea mai pură apă. La baza izvorului sau unde curgea un râu, se punea un ştergar jos, pe care se puneau colăcei, cornuri, dulciuri, bucăţi de brânză, tot felul de daruri pentru sufletul celui decedat. Se aprindea o lumânare şi cu ulcica cu tămâie se înconjura râul de două ori şi o dată în sens invers şi se dădea pomana pentru sufletul morţilor. Apa din căntuţă era pusă pe ştergarul deja aşezat în apa izvorului curat, şi se punea şi apa adusă din sat pe acel prosop, în izvorul principal. Şi spunea: 'toate apele şi toate izvoarele să fie de pomană pentru sufletul celor plecaţi' şi li se spunea numele", a povestit Maria Mândroane.
Regretul muzeografei este că lumea de azi nu mai crede în zâne şi în alte tradiţii şi obiceiuri ale satului bănăţean, iar odată cu îmbătrânirea populaţiei de la sate şi depopularea acestora, tradiţiile se sting treptat, pentru că nu mai ştie nimeni să depene poveşti şi obiceiuri.
Comentează