Premium
„Mă trezesc în fiecare dimineață gândindu-mă că ar putea fi ultima mea zi. N-am mai trăit niciodată așa”, mi-a spus o tânără din Kiev acum 10 zile, când am vizitat orașul. Părea calm și viața era normală. Dar săptămâna aceasta rachetele s-au întors.”, susține Michael Meyer-Resende, director executiv al Democracy Reporting International, un ONG apolitic din Berlin) într-un comentariu pentru EUObserver preluat de Rador.
Nu mai există nici un fel de normalitate. Războiul este o experiență care acaparează tot. Fiecare ucrainean e implicat în el într-un fel sau altul: luptă, ajută, îngrijește, se teme, plânge.
La Kiev am ajuns să conștientizez două lucruri: în primul rând, cei mai mulți ucraineni chiar văd conflictul ca pe un război pentru supraviețuirea națiunii lor. Ei îl privesc în lumina represiunii rusești din secolul 19 contra națiunii ucrainene și a uciderii de către Stalin a milioane de ucraineni prin Holodomor, o foamete din anii '30.
Citisem despre ambele, dar numai în urma conversațiilor pe care le-am purtat la Kiev am înțeles intensitatea acestei traume.
Nu e deloc surprinzător că polonezii susțin Ucraina într-o proporție atât de covârșitoare. Au trecut și ei prin traume similare din partea Rusiei și Germaniei. Similară e și istoria țărilor baltice.
Convingerea că acesta e un război pentru supraviețuire face ca discuțiile analiștilor geopolitici să sune atât de nelalocul lor.
Ei întreabă câte înfrângeri poate încasa Moscova înainte ca situația să devină prea periculoasă. Dar victoria și înfrângerea nu pot fi puse în balanță și măsurate precis, ca și cum războiul ar fi vreun experiment de laborator. Pentru ucraineni acel punct „prea periculos” a trecut deja demult.
El a fost în 2014 sau, dacă nu, cel mai târziu pe 24 februarie anul acesta. Rusia atacă încontinuu Ucraina, poporul ei și națiunea de opt ani. Și nici măcar n-a făcut-o discret. Zi de zi analiștii vorbesc la televiziunea rusă despre „așa-zisa Ucraina”.
Ucrainenii cred că și-ar putea cumpăra câțiva ani de răgaz, poate chiar câteva decenii, dacă vor înfrânge armata rusă și-o vor împinge afară din țară lor.
Aceasta este o supoziție rațională pe care trebuie s-o împărtășească și aliații Ucrainei, întrucât Ucraina nu poate lupta fără sprijinul lor militar și economic.
Eufemisme
Cel mai rău lucru pe care-l pot face țările aliate și comentatorii lor publici este să dezbată la nesfârșit cum ar putea arăta un „acord politic”. Fiindcă „acordul politic” este un eufemism pentru cedarea de pământ ucrainean în mâinile Rusiei.
Iar „cedarea de pământ” este la rândul său un eufemism. Pe acel pământ trăiesc oameni. Ei ar fi nevoiți să trăiască în Rusia - unde spălarea pe creier este garantată, supraviețuirea nu.
Discuțiile nesfârșite despre o soluție politică mai ignoră și o altă problemă. Putin a exclus-o deja. El a făcut un spectacol din „anexarea” a patru regiuni ucrainene, proclamându-le rusești pentru eternitate, după care i-a spus Ucrainei: „Acum vino de negociază” - ceea ce a făcut ca aceste cuvinte să devină lipsite de sens.
Poate că va veni un moment în care guvernul rus va dori cu adevărat să negocieze. Războiul merge prost pentru el. Atunci poate că ar putea exista discuții (dar probabil nu cu Putin). Guvernul ucrainean va cântări atunci situația, în consultare cu aliații lui.
După aceea ar putea să apară posibile scenarii. Dar să te târguiești acum pe teritorii și pe oameni e deopotrivă absurd și insultător.
Al doilea lucru care mi s-a clarificat în cursul vizitei mele la Kiev e următorul: multor oameni din Occident le-ar plăcea ca și Ucraina să fie un picuț vinovată sau măcar problematică. Ei spun: Ia uite-i pe naziștii ăia din regimentul Azov! Dar de corupție nu spuneți nimic? Și n-or fi unii ucraineni care ar prefera să trăiască în Rusia?
De ce sunt obsedați acești oameni de problemele Ucrainei și de chestiuni irelevante pentru conflict?
Pentru aproape oricare țară din lume poate fi alcătuită o listă de probleme grave. Dar, în cazul Ucrainei, ce legătură au aceste probleme cu faptul că ea e atacată brutal de un vecin care vrea să-i fure pământul și să-i distrugă cultura?
N-au nici o legătură. Dar e plăcut să te gândești că au. Îți oferă o ușurare psihologică. Dacă și Ucraina ar fi un pic vinovată, nu ar deveni totul mult mai ușor? Atunci am putea neglija conflictul, socotindu-l o luptă istorică, greu de înțeles și complicată între doi vecini.
Ne-am simți niște oameni buni și raționali afirmând că Ucraina trebuie să găsească vreun soi de soluție politică. Să lase de la ei niște pământ. Să lase și ei să fie preluați niște oameni de altă țară (că oricum tot rusește vorbesc, nu?) Da, sigur, i-am ajutat și noi, dar e îndeajuns de-acum.
Lucrez cu tematica ucraineană de mai bine de opt ani și am vizitat de multe ori țara. Ucraina are probleme, dar nu ele au provocat acest război.
Astăzi Ucraina nu are decât o singură problemă existențială: Rusia.
Este și problema noastră. Kremlinul merge pe calea agresiunii revizioniste de peste un deceniu. El vrea să distrugă pacea și democrația din Europa, laolaltă cu ordinea internațională bazată pe reguli.
Democrațiile sunt departe de a fi perfecte. Ele aplică standarde duble și adesea fac compromisuri nefaste între interesele și valorile proprii, așa cum și le definesc ele.
Dar Rusia e diferită. Politica ei este aceea de-ai ajuta sistematic pe dictatori din toată lumea să-și zdrobească popoarele. Ucraina constituie linia frontului într-un război purtat împotriva noastră, a tuturor.
Cel mai bun lucru pe care-l putem face este să ajutăm Ucraina să pună capăt acestui război oribil cât mai curând cu putință. E un drum dificil.
Nu toată lumea crede că acesta e drumul corect. E într-adevăr o dezbatere legitimă, dar ar trebui să fie și una onestă. Cei care propun „soluții politice” trebuie să explice realitățile și riscurile brutale presupuse de soluțiile lor.
Articol de Michael Meyer-Resende (director executiv al Democracy Reporting International, un ONG apolitic din Berlin) preluat de Rador
