Rosa are 75 de ani și, în fiecare iarnă, vine din România în Germania pentru a cerși pe străzile din Köln. Nu pentru că ar fi vrut, ci pentru că nu a mai avut altă soluție. Rămasă singură, fără venituri suficiente și fără sprijin, femeia spune că aceasta a fost singura cale de a nu muri de foame și de frig în țara natală.
Originară din Făgăraș, oraș cunoscut inclusiv ca locul de naștere al președintelui României, Nicușor Dan, Rosa trăiește realitatea dură a multor vârstnici români din zonele afectate de declinul industrial de după căderea comunismului: fără locuri de muncă, fără pensii decente, fără perspectivă.
„Acolo nu mai ai viitor. Nu e dor de casă când știi că nu ai cu ce trăi”, spune femeia, care a acceptat să-și spună povestea sub un nume schimbat pentru publicația germană Express.
Rămasă fără sprijin după moartea soțului
În 2020, la scurt timp după moartea soțului ei, situația a devenit dramatică. Bărbatul fusese cel care ținea familia pe linia de plutire, muncind ocazional. După dispariția lui, Rosa nu a mai avut bani nici măcar pentru a-și încălzi casa pe timpul iernii.
Una dintre fiicele sale, stabilită la Köln, lucra la o firmă de curățenie și a adus-o în Germania, sperând că o va putea ajuta. Rosa a încercat să muncească și ea, însă vârsta și sănătatea nu i-au permis să continue.
„Munca era prea grea pentru mine. Nu am rezistat fizic”, mărturisește ea.
„A fost cea mai grea decizie din viața mea”
Disperată, femeia a privit oamenii care cerșeau în centrul orașului Köln și a luat o hotărâre care a durut-o profund. Cu o pernă pentru genunchi și un pahar de carton, s-a așezat pe stradă.
„Prima zi a fost groaznică. Mi-a fost rușine, am plâns”, spune Rosa.
Dar a fost și ziua în care a înțeles că poate supraviețui. A câștigat suficient cât să-i ajungă pentru câteva zile. De atunci, în fiecare an, petrece aproximativ patru luni pe străzile din Köln, stând zilnic într-un loc fix, pe Schildergasse.
Câștigul ei variază între 7 și 35 de euro pe zi. Din acești bani își plătește mâncarea, o chirie modestă și reușește să pună deoparte aproximativ 50 de euro pe lună, bani pe care îi duce înapoi în România. „Fără ei, nu aș putea trăi acolo”, spune femeia.
O bătrânețe trăită între două lumi
Viața ei în diaspora este una solitară. În afară de fiica sa și de o cunoștință care o găzduiește, Rosa nu are aproape pe nimeni. Nu apelează la ajutor social și trăiește discret, departe de ochii autorităților.
Spune însă că oamenii din Köln sunt, în general, binevoitori. „Unii nu dau bani, dar îmi aduc mâncare sau haine”, povestește ea. O femeie, în special, a devenit sprijinul ei constant: „Este ca un înger pentru mine. Îmi aduce medicamente pentru diabet.”
Drama tăcută a vârstnicilor români
Povestea Rosei este una dintre miile de povești ale vârstnicilor români împinși de sărăcie să ia decizii extreme. O generație care, după o viață de muncă, ajunge să supraviețuiască din mila trecătorilor, în diaspora, pentru a putea trăi măcar minimul necesar acasă.
Comentează