Premium
În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o analiză originală a jurnalistului Cristian Hostiuc asupra modului în care a evoluat societatea românească în perioada post-decembristă.
Ziarul Financiar:
Într-un interviu pentru site-ul Pagina de media, Mihnea Vasiliu, şeful din România al grupului de media elveţian Ringier, care tocmai a cumpărat Gazeta Sporturilor, a anunţat că celebra rubrică „Fata de la pagina 5” a fost scoasă şi a explicat motivele. Libertatea este într-un proces de repoziţionare dintr-un ziar tabloid, ce aborda problematica celebrităţilor de mâna a doua, într-un ziar popular, ce abordează subiecte de la politică şi social la economie pe înţelesul oamenilor, spune Mihnea Vasiliu (care mi-a fost şef la Mediafax şi Ziarul Financiar timp de 13 ani). „Pentru că această «Fată de la pagina 5» a fost un etern exemplu de tabloid, am scos-o, să scăpăm şi de chestia asta.“
Nu ştiu dacă este o decizie bună sau nu, asta se va vedea în timp. Dar aş vrea să văd puţin această rubrică dintr-o altă perspectivă, la care foarte puţini dintre voi v-aţi fi gândit.
Gândiţi-vă aşa: la începutul anilor 2000, fetele şi pozele de atunci exprimau fidel situaţia României. Fetele nu ştiau cum să stea în poză, erau stinghere, erau închise într-un apartament, fotografiile erau făcute de prieteni care nu ştiau cum şi ce să fotografieze, lenjeria era comună, chinezării de pe tarabe, fetele nu aveau deloc atitudine nici ca poziţie, nici în priviri, decorul era format din Răpirea din serai, celebrele scaune cu suport de aluminiu şi florile din plastic lângă, sau, în cel mai bun caz, aveau alături celebrul bar pe roţi de forma globului pământesc, o piesă extrem de valoroasă într-o casă, în acele vremuri. Mesele erau acoperite cu mileuri, iar celebrul peşte bibelou trona alături. Fata, poza, detaliile acesteia exprimau fidel România acelor ani, cenuşie, fără culoare, săracă, speriată şi stingheră şi care lucra în celebrele întreprinderi de stat care aveau foarte buni oameni tehnici, dar nu aveau marketing şi vânzări.
PIB-ul României era de 40 mld. euro, iar exporturile erau de 10 mld. euro. Salariul minim era undeva la 65 euro pe lună, brut, iar salariul mediu nu depăşea 100 de euro. Un apartament de două camere costa 7.000-8.000 dolari. Fetele pozau în apartamentele părinţilor, pentru că nu aveau unde altundeva. Despre credite imobiliare nici nu se discuta în acele timpuri.
Dar peste ani lucrurile au început să se schimbe, Europa Occidentală ne-a tras spre ea, au venit investiţiile străine, au apărut joburi noi, cu salarii mai mari, s-au desfiinţat vizele, am început să călătorim liberi şi să facem cunoştinţă cu culorile Occidentului. (Mai multe detalii AICI)
Adevarul:
Deunăzi, un prieten mi-a spus că USR-ul trebuie să îşi găsească candidat la preşedinţie, să avem şi noi ce vota: „Iohannis e al doilea Constantinescu!“ Cum, în acest moment, presa de toate culorile e plină de critici la adresa lui Iohannis, mă întreb în ce măsură aceste critici (sau atacuri) sunt sau nu de folos pentru obiectivele mai generale ale celor care doresc cu adevărat să schimbe ceva în bine în această ţară?
Comparaţia cu Emil Constantinescu nu este întâmplătoare: acel mandat, împreună cu întreaga guvernare a Convenţiei Democratice, a fost un fel de dezastru, cel puţin pe unele direcţii. Eu însumi dezamăgit de acele „performanţe“ am luat calea pribegiei, emigrând tocmai în Australia şi asta nu datorită venirii la putere a lui Iliescu şi a pesediştilor lui, ci pentru că am văzut de ce era în stare clasa politică românească (de la care aveam ceva speranţe atunci). Ei bine, de la Emil Constantinescu nu aveam mari aşteptări – îmi aduc aminte remarca unui important profesor („de dreapta“, de altfel) la un curs la Facultatea de Filosofie din Bucureşti: „Ce aşteptări putem avea de la domnul Constantinescu, candidat la preşedinţia României, când uitaţi-vă cum arată universitatea noastră: beznă pe holuri, pereţi scorojiţi, toalete mizerabile şi aşa mai departe“?
Mi s-a confirmat atunci, încă odată, că în politică, ca şi în viaţă, multe sunt legate de aşteptările pe care le ai relativ la o persoană sau un partid, sau la orice altceva. Când Iohannis a candidat la preşedinţia României aveam anumite aşteptări, ţinând cont, în principal, de istoricul dumnealui la Sibiu, dar şi de natura personalităţii sale. Este evident că a transformat radical Sibiul – a dus ceva lucruri la bun sfârşit. Ceea ce în România noastră balcanică înseamnă o performanţă remarcabilă, mai ales în politică şi administraţie.
Ce aşteptări aveam de la domnul Iohannis şi ce aşteptări avem de la un preşedinte al unei ţări în general, şi al României în special (ţinând cont de legislaţie, context etc.)? Nu ştiu în ce măsură zicala „Tace şi face“ i se potriveşte în totalitate, dar aşa cum menţionam mai sus, ştie să îşi fixeze obiective pe termen lung, apoi să stabilească un plan şi să îl şi pună în aplicare. România nu mai este în anii ’90, când eram oarecum „ca în Vestul Sălbatic“, când ar fi fost necesare măsuri radicale pentru schimbarea traiectoriei ţării, pentru reaşezarea mentalităţilor, construirea instituţiilor pe alte valori şi principii, reorganizarea masivă la toate nivelele. (Mai multe detalii AICI)
contributors.ro:
Găsesc în partea intitulată Țăranul de la Dunăre din primul volum al Jurnalului unei epoci de Denis de Rougemont, recent apărut la editura bucureșteană Humanitas, o pagină intitulată Pernuțele rothermere Datează din 1929 și se referă la naționalismul maghiar pe care îl definește drept „un mit sentimental”
Dacă în alte țări europene, „naționalismul se exprimă în revendicări ale oamenilor de afaceri”, în Ungaria, crede Denis de Rougemont, “naționalismul este o pasiune pură ce exprimă ființa profundă a rasei. Această iubire nu se discută, această, această ură nu se contestă”. Diaristul abordează problema naționalismului în contextul nostalgiilor maghiare post-Trianon și observă că da, Europa trăiește după Primul Război Mondial într-un fel de haos care este legitimat de necesitatea de a se pune ordine. Numai că „ungurul e surd la argumentele d drept ce legitimează acest haos”. Lui, scrie Denis de Rougemont, “îi rămâne credința în veșnica măreție a Ungariei- atemporală, ignorând statisticile” și tocmai de aceea “ungurii nu și-au pierdut convingerea că sunt un scandal pentru lumea modernă”. De aici și exclamația: “Ce revanșă, pe o hartă a sentimentelor, și-ar lua ungurii după Tratatul de la Trianon!”.
Era de așteptat ca spiritele de la Budapesta să se încingă la împlinirea a 100 de ani de la încheierea Războiului și îndeosebi în fața faptului că peste numai doi ani se va împlini Centenarul de la semnarea sus-numitului Tratat. Tot la fel era de așteptat ca vara, în cadrul a tot felul de școli de vară ce se desfășoară an de an, nestingherit prin Secuime, cu participarea nestânjenită a tot felul de politicieni șovini și revanșarzi maghiari și din România, și de la Budapesta, să se facă iarăși vorbire despre așa-zisa “nedreptate istorică” sau “traumă” de la Trianon. Nu mai departe decât zilele trecute la Școala de vară de la Tușnad, un anume domn Nemeth Zsolt, președintele Comisiei de politică externă din Parlamentul de la Budapesta, a putut să spună că “proiectul european trebuie s[ dea un răspuns problemei Trianon”.
Mai mult ca sigur decibelii vor crește mâine, atunci când la școala cu pricina sunt așteptați să vină euro-parlamentarul Tὄkes László, care de mult nu mai are nimic în comun cu România decât faptul că pe aici deține tot felul de posesii și vreo câteva birouri, dar și premierul maghiar Orbán Viktór.
Deși nu este deloc firesc, este de așteptat ca autoritățile române să nu formuleze nici cea mai mică replică la toate cele ce s-au spus și încă se vor mai spune. (Mai multe detalii AICI)
