Premium
Procesul de formare a diamantelor are loc în straturile adânci ale scoarței Pământului, situate aproximativ la 150 de kilometri sub suprafață. Aceste pietre prețioase se dezvoltă în condiții intense de temperatură și presiune.
Ulterior, diamantele sunt aduse la suprafață în mod rapid prin erupții vulcanice denumite kimberlite. Aceste kimberlite se deplasează cu viteze variabile, cuprinse între 18 și 133 km/h. Interesant este că unele dintre aceste erupții au avut potențialul de a genera explozii de gaze și praf asemănătoare celor produse de Muntele Vezuviu. Thomas Gernon, profesor în domeniul științelor Pământului și al climatului la Universitatea din Southampton (Anglia), a oferit aceste informații, conform Descoperă.
Cercetătorii au observat că apariția kimberlitelor este strâns legată de perioadele în care plăcile tectonice suferă reorganizări majore, cum ar fi în timpul despărțirii supercontinentului Pangea. Deși este ciudat, kimberlitele erup adesea în interiorul continentelor, nu la marginile lor, întrucât această crustă interioară este groasă, rigidă și dificil de perturbat, conform Live Science.
Întrebarea esențială este: de unde provine această "fântână" de diamante? Potrivit lui Gernon, "diamantele s-au acumulat în straturile profunde ale continentelor de-a lungul a sute de milioane sau chiar miliarde de ani. Există nevoia unui stimul care să declanșeze brusc aceste erupții de kimberlite, deoarece aceste erupții în sine sunt foarte puternice și chiar explozive."
Gernon și colegii săi au început prin a căuta legături între vârstele kimberlitelor și modificările majore în plăcile tectonice care au avut loc în acele perioade. Au identificat un model care se repetă în ultimele 500 de milioane de ani, în care plăcile tectonice încep să se separe, iar apoi, la 22-30 de milioane de ani mai târziu, erupțiile kimberlitice ating punctul maxim. Acest tipar s-a păstrat și în ultimul miliard de ani, cu o anumită grad de incertitudine datorată dificultăților de a urmări ciclurile geologice din perioade atât de îndepărtate în timp.
Un exemplu concret constă în faptul că cercetătorii au constatat că erupțiile kimberlitice au debutat în regiunile care corespund în prezent Africii și Americii de Sud, aproximativ 25 de milioane de ani după fragmentarea supercontinentului sudic Gondwana, care a avut loc acum aproximativ 180 de milioane de ani. În cazul Americii de Nord, aceste erupții kimberlitice s-au înmulțit după ce procesul de dezintegrare a supercontinentului Pangea a început cu aproximativ 250 de milioane de ani în urmă. Un aspect interesant este că aceste erupții kimberlitice pareau să aibă loc initial la marginile fisurilor geologice și apoi s-au extins treptat către centrul maselor continentale.
Instabilitate
Pentru a înțelege ce a determinat aceste modele, cercetătorii au utilizat modele computerizate ale structurii interne a Pământului, inclusiv a scoarței adânci și a mantalei superioare. În urma acestor simulări, ei au descoperit că atunci când plăcile tectonice se despart, partea inferioară a crustei continentale devine mai subțire, similar modului în care partea superioară a crustei se întinde și formează văi geologice. Această regiune mai slabă a crustei permite rocii mai fierbinți să se ridice și să intre în contact cu această zonă fragilizată. Ulterior, aceste roci se răcesc și se adâncesc din nou, creând astfel zone locale de circulație a materialelor.
Aceste regiuni instabile pot genera perturbări în zonele învecinate, migrează treptat spre interiorul continentului pe distanțe semnificative. Această descoperire concordă cu modelul observat în erupțiile de kimberlit din realitate, care încep în apropierea zonelor de destrămări geologice și se deplasează către centrul maselor continentale, conform unui raport publicat în jurnalul Nature.
Cu toate acestea, cum exact provoacă aceste instabilități formarea fântânilor de diamante din adâncurile scoarței? Potrivit lui Gernon, "secretul" constă în amestecul adecvat al materialelor. Instabilitățile sunt suficiente pentru a permite rocilor din mantaua superioară și din partea inferioară a crustei să se amestece. Aceasta amestecă roci care conțin apă și dioxid de carbon, precum și mineralele necesare formării diamantelor din tipul de rocă numit kimberlit. Rezultatul este o situație similară cu agitarea unei sticle de șampanie: erupții cu un potențial exploziv semnificativ și o capacitate de a aduce la suprafață materiale prețioase, cum ar fi diamantele.
La ce ne ajută descoperirea acestor fântâni de diamante?
Descoperirile făcute ar putea avea aplicații semnificative în căutarea noilor zăcăminte de diamante care încă nu au fost descoperite, conform afirmațiilor lui Gernon. De asemenea, acestea ar putea contribui la înțelegerea motivelor pentru care unele tipuri de erupții vulcanice apar în unele regiuni mult timp după ce un supercontinent s-a destrămat, chiar și în zone care teoretic ar trebui să fie stabile.
Gernon a subliniat că acest proces este fundamental și foarte organizat din punct de vedere fizic. Prin urmare, acesta consideră că nu doar kimberlitele sunt influențate de acest mecanism, ci că întregul sistem al Pământului ar putea răspunde la acest fenomen. Aceste descoperiri pot contribui la o înțelegere mai profundă a dinamicii interne a planetei noastre și la identificarea unor mecanisme complexe care stau la baza formării și mișcării acestor materiale valoroase către suprafață.
