Premium
Scriitorul Vasile Ernu, invitat la Astra Film Festival, a vorbit, în cadrul secţiunii „Feţele războiului”, despre rolul ortodoxiei în ecuaţia conflictului de la graniţă, un subiect fierbinte pentru Europa şi pentru România, pentru a ajuta să înţelegem ce se întâmplă dincolo de războiul mediatic, dincolo de raţiunile geopolitice, informează News.ro.
Născut în spaţiul sovietic, în sudul Ucrainei, Vasile Ernu a petrecut 20 de ani acolo şi cunoaşte contextul.
Încercând să înţeleagă nebunia pe care o trăim, Vasile Ernu că generaţia sa „se simte vinovată” de ceea ce se întâmplă şi unde se regăseşte.
În cea mai recentă carte a sa, „Sălbaticii copii dingo”, despre generaţia adolescenţei sale, Vasile Ernu încearcă să arate „cum acest război ne îndepărtează total de tot ce reprezintă puterea în sine, pentru că nu mai credem în nimic, pentru că acest război devine un soi de stigmat, de ruşine foarte mare socială”.
Ortodoxia, un element important în ecuaţia războiului
Elementul religios în ultima parte a epocii sovietice joacă un rol foarte important, spune el.
„Ceea ce numim noi Rusia, în forma ei putinistă, dispune de un element aproape foarte vag ideologic. Toată lumea încearcă să înţeleagă ce vor ăştia, care e ideea?”, arată scriitorul.
„E foarte greu să înţelegem ce înseamnă războiul nuclear. Generaţiile noastre şi cele de dinaintea noastră cunosc povestea din anii ’60, ’70 când a început să circule foarte mult frica. Generaţia mea a prins-o, când noi eram pregătiţi în şcoală permanent să trăim cu această teamă că într-o zi s-ar putea să asistăm la un război nuclear”, şi-a amintit Vasile Ernu.
Povestea acestui război nuclear era foarte prezentă în copilăria scriitorului. În şcoală, copiii erau pregătiţi cum să-şi pună masca de gaz, cum să se ascundă în buncăre. Exista o teamă imensă pentru că „de atom nu te poţi ascunde”.
Există o revenire foarte puternică, în Rusia, a unui discurs că acest război schimbă viitorul, nu ştim cum, dar şi trecutul.
„Trăim în Sorokin”
„Mi se pare că acum trăim în Sorokin. Vladimir Sorokin a scris o carte genială, „Ziua opricinicului”, care e de fapt o Rusie a lui Ivan cel Groaznic, doar că trăită într-un context modern. Nu mai are şareta cu cai, ci BMW-ul, este un soi de arhaitate care doar foloseşte tehnologia şi tehnocapitalul actual în care se trăieşte bine, există o formă de teroare. Opricinicii sunt un soi de armată privată, ceea ce se întâmplă şi în Rusia actuală. Armata de tip opricina nu luptă în exterior, ci luptă cu cei din ţară, îşi pedepseşte adversarii, controlează resursele, statul”.
Biserica rusă şi rolul ei în războiul din Ucraina
„După ’90, Biserica rusă revine într-o formulă destul de interesantă şi ceea ce se întâmplă în epoca de trecere de la Elţîn la Putin este ceea ce se va chema „religarhie”. Este un fenomen foarte nou, în care, pe de o parte, este statul care îşi construieşte o oligarhie foarte puternică şi, pe de altă parte, religia, care face un cumul şi se construieşte o combinaţie între biserică şi noua clasă de mari oameni de afaceri”.
Rusia are o populaţie urbană 75%, 25% sunt în rural, cu o populaţie laicizată foarte puternic, mai arată el.
„Biserica cuplează ideea de pace şi de putere cu câteva elemente importante: pe de o parte, spune că noi avem o moştenire puternică, creştinismul, Catehonul, cel care aduce pacea, iar Occidentul este cel care aduce necazul. Este complicat de luptat cu el, dar noi avem bomba, care e noua forţă sfântă care ne poate proteja”.
„Arma nucleară este văzută ca un instrument de protejare şi de luptă. Acesta e legitimat religios, lucru care devine destul de riscant”, mai spune Ernu.
Dmitry Adamsky, în cartea “Ortodoxia Nucleară Rusă”, arată că în cadrul discursului militar pătrunde un discurs teologic tot mai mare. Pe termen mediu şi lung, acest lucru va avea o influenţă foarte mare.
„Biserica, prin pătrunderea în instituţiile militare, începe să devină un factor mobilizator important şi folosit de stat, pentru că oamenii au nevoie de legitimare. Una dintre problemele pentru generaţiile tinere este că nu le oferă nimeni un discurs motivaţional şi atunci biserica o poate face”, subliniază scriitorul.
În ciuda ultraconservatorilor, discursul de tip religios în Rusia nu este atât de puternic pe cât se vrea să credem, însă el funcţionează ca discurs de legitimare, dă bine în diverse situaţii, explică scriitorul. „Nu cred că are o influenţă atât de mare în rândul populaţiei, ceea ce este un lucru care ne dă o oarecare speranţă”, evidenţiază Ernu.
Singura ideologie este cea bazată pe religie, apreciază el.
„Războiul are la baza lui mai mulţi factori, ortodoxia este unul dintre ele, dar nu cel mai important însă. Mă îngrijorează de mult timp ideea revanşismului, care a crescut foarte mult în Rusia”, afirmă Vasile Ernu.
Războiul nuclear ca război sfânt
Moştenirea atomică este una fundamentală pentru ruşi, precizează Ernu.
„Acest război este unul de ocupaţie. Noi ne solidarizăm cu victimele şi condamnăm un război de ocupaţie. În această logică, ei îşi legitimează propria formă de apărare prin acest potenţial nuclear, însă nu suficient, trebuie să existe o ideologie. Occidentul are o poveste, ideea de democraţie, de libertate, care funcţionează ca un argument puternic pentru o parte a populaţiei. Ei nu au acest discurs, pentru că nu pot oferi alternativă. Şi atunci această alternativă religioasă vine strict cât să legitimeze propria poziţie”.
Astfel, „transformă Ucraina într-un soi de cei prin care pătrunde Occidentul, care sunt ai noştri, dar sunt „căzuţi în păcat”, prin urmare facem un proces de purificare, care se apropie de războiul sfânt. N-aş putea să spun că este acelaşi lucru, dar povestea funcţionează ca tip de mobilizare, de mesaj”.
Intelectualii ruşi care susţin războiul
Întrebat de ce intelectuali ruşi pregătiţi, aşa cum este Nikita Mihalkov, au ales un discurs pro-război, Vasile Ernu este de părere că „intelectul nu este suficient” în acest context. „E bine să ne revizuim lucrurile, de multe ori demonii stau chiar în noi, de asta e bine să discutăm, să negociem. Eram foarte convins că generaţia mea nu va prinde un război, dar aşa cum arată Estul, ar trebui să ne temem, pentru că nu ştim ce monştri zac în noi”, afirmă el.
Vasile Ernu s-a născut în URSS în 1971. Este absolvent al Facultăţii de Filosofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iaşi, 1996) şi al unui master de filosofie (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei Idea artă + societate. A activat în cadrul fundaţiilor Idea şi Tranzit şi al editurilor Idea şi Polirom. În ultimii ani a avut rubrici de opinie în România liberă, HotNews, Timpul, Adevărul, CriticAtac şi Libertatea, precum şi rubrici permanente în revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural.
A mai publicat: "Ultimii eretici ai Imperiului" (Polirom, 2009; nominalizată la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural şi distinsă cu Premiul Tiuk!; tradusă în Italia şi în curs de publicare în Rusia); "Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc" (împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, Polirom, 2010); "Intelighenţia rusă azi" (Cartier, 2012); "Sînt un om de stînga" (Cartier, 2013); "Mică trilogie a marginalilor. Sectanţii" (Polirom, 2015, 2017, 2020; distinsă cu Premiul Matei Brâncoveanu pentru Literatură, 2015); "Intelighenţia basarabeană azi. Interviuri, discuţii, polemici despre Basarabia de ieri şi de azi" (Cartier, 2016); "Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii" (Polirom, 2016, 2017, 2021; distinsă cu Premiul pentru eseistică/publicistică al revistei Observator cultural, 2017); "Jurnal la sfîrşitul lumii" (Cartier, 2019); Războiul pisicilor (Cartier, 2019; cu ilustraţii de Veronica Neacşu); "Mică trilogie a marginalilor. Izgoniţii" (Polirom, 2019; distinsă cu Premiul AgenţiadeCarte.ro la secţiunea Eseu/Publicistică/Memorialistică, ediţia 2020). A coordonat: "Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu" (împreună cu Costi Rogozanu, Ciprian Şiulea şi Ovidiu Ţichindeleanu, Cartier, 2008); "Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil" (împreună cu Florin Poenaru, Tact, 2014); "Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanţ" (împreună cu Petru Negură şi Vitalie Sprînceană, Cartier, 2016). Este unul dintre fondatorii şi coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
