Oricât de surprinzător ar părea, există un fir comun care îi leagă pe președintele recent reales, Donald Trump, liderul fascismului italian, Benito Mussolini, și zeița greacă Atena: modul în care își folosesc vocea ca instrument al puterii.
În discursul său inaugural, Trump a adoptat o postură rigidă, cu trunchiul drept și mișcări limitate ale capului, evitând contactul vizual direct. Tonul său a fost asertiv, dar rece, fără a căuta implicarea emoțională. Această abordare transmite imaginea unui lider hotărât, care nu solicită empatie. Fotografia oficială publicată înainte de inaugurare întărește această percepție: iluminare de jos pentru a evidenția ochii și a crea umbre pe față, expresie severă și privire sumbră. Aceste alegeri comunică o idee clară de putere.
Discursul său a fost caracterizat de claritate, cu propoziții scurte și directe, multe dintre ele fiind sloganuri precum „Make America great again”, folosit anterior de Ronald Reagan în campania prezidențială din 1980. Conceptele-cheie au fost repetate pentru a sublinia mesajul: America va deveni mai mare, mai puternică și mai excepțională decât oricând. Cuvintele au evocat imagini concrete, precum promisiunea de a fora pentru resurse, sugerând prosperitate economică și posibilitatea ca fiecare cetățean să-și permită mașina dorită.
Discursul a început și s-a încheiat cu același concept: o nouă epocă de aur pentru America. Frazele-cheie au fost concepute pentru a circula ușor pe rețelele de socializare: „Vom fi curajoși, vom trăi cu mândrie, vom visa cu îndrăzneală.” Această structură ternară, cu trei fraze de patru cuvinte, creează un crescendo retoric, de la soliditate la îndrăzneala de a visa măreț și de a îndeplini aceste vise.
Trump, Mussolini și eleganța lui Caesar
Cu toate acestea, cuvintele au fost rostite fără grație sau căldură. Vocea sa a fost monotonă, metalică, uneori chiar cântătoare, asemănându-se astfel cu cea a lui Benito Mussolini. În romanul „M. Il figlio del secolo” de Antonio Scurati, vocea lui Mussolini este omniprezentă, nu doar în marile discursuri, ci și în gândurile liderului, caracterizate de un limbaj emoționat și supraîncărcat: „Vorbim scurt, laconic, asertiv, în rafale.”
Atât Trump, cât și Mussolini adoptă o expresie dură, uneori disprețuitoare, zâmbesc rar și mențin o postură rigidă. Aceasta contrastează cu recomandările lui Cicero și Quintilian pentru oratorii care doresc să convingă: gesturi sobre, dar moi, austere, dar dezinvolte, cu eleganța naturală a lui Caesar și o voce capabilă să moduleze tonurile pentru a transmite emoție.
Trump face exact opusul și adesea cade în greșeala pe care Quintilian o considera cea mai intolerabilă pentru un orator: cantilena. Vocea sa monotonă și metalică amintește de descrierile vocii lui Mussolini, adesea caracterizată ca „metalică”, „ascuțită”, „zgâriată”, „arămie”, „strălucitoare”, „bronz”, „pătrunzătoare” sau „stridentă”. Înregistrările discursurilor lui Mussolini din arhivele RAI oferă o idee despre impactul vocii dictatorului, care, în timpul Ventennio, era omniprezentă datorită turnurilor de radio construite în întreaga peninsulă, permițându-i să ajungă chiar și în zonele rurale și izolate ale țării.
S-ar putea crede că acest efect se datorează circumstanțelor, precum vorbirea fără sisteme de amplificare, care necesită un efort ce conferă vocii o rezonanță metalică. Acest lucru i s-a întâmplat, de exemplu, lui D'Annunzio la Fiume, în seara de 7 octombrie 1919, în fața unei mulțimi adunate în piață. Mussolini, însă, a făcut un semn distinctiv din acest mod de a-și folosi vocea. Descrierile vocii „metalice” a lui Mussolini îi conferă acesteia puteri care depășesc contingența prezentului, fiind percepută ca vocea unei autorități „napoleoniene, puternice, impunătoare”, capabilă să țină discursuri în fața unei mulțimi de romani antici.
Vocea ca instrument al puterii
Vocile metalice pot suna dure, neplăcut sau chiar dureros de ascultat. Filosoful Mladen Dolar, în „Vocea stăpânului” (2006), a studiat comunicarea politică și s-a concentrat pe vocea autoritară. Potrivit lui Dolar, vocea autoritară poate face afirmații contradictorii și poate minți fără consecințe, deoarece rolul său nu este atât de a comunica un sens, cât de a transmite fascinație, de a implica într-un eveniment care devine un ritual. O voce care inspiră admirație, într-un cadru autoritar, cu o putere aproape divină.
Cu toate acestea, cuvintele sunt rostite fără căldură, cu o voce monotonă și metalică, asemănătoare cu cea a lui Benito Mussolini. În romanul „M. Il figlio del secolo” de Antonio Scurati, vocea lui Mussolini este descrisă ca fiind „metalică”, „ascuțită” și „stridentă”. Înregistrările istorice confirmă această descriere, arătând o voce puternică și impunătoare, care ajungea la mase prin intermediul radioului.
Revenind la divinități, în tragedia „Ajax” a lui Sofocle, vocea zeiței Atena este descrisă ca fiind asemănătoare cu sunetul unei trompete tireniene cu gură de bronz, având un ton metalic, rece și distant. Această descriere subliniază autoritatea și puterea vocii sale.
Astfel, atât Trump, cât și Mussolini și chiar zeița Atena folosesc vocea ca un instrument al puterii, adoptând un ton metalic și autoritar pentru a-și impune autoritatea și a influența audiența.
Autoarea articolului, publicat de FanPage, este Laura Suardi, doctor în filologie și literatură a lumii antice, care predă greaca și latina la Liceul Clasic Parini din Milano. Pe 7 februarie va apărea în librării cartea sa „Discursul perfect. A vorbi în public cu clasicii” (Il discorso perfetto. Parlare in pubblico con i classici)
Comentează