Astăzi o bem la orice colț de stradă, dar în urmă cu câteva secole cafeaua a fost privită cu suspiciune și chiar interzisă timp de 13 ani. Povestea ei, plină de interdicții, controverse și ritualuri, a transformat-o din „băutura revoltei” în patrimoniu cultural al umanității.
Cafeaua turcească nu este doar o băutură – este un ritual, o conversație și, în același timp, o călătorie într-o istorie de aproape 500 de ani. UNESCO a înscris „cafeaua turcească și tradițiile sale” pe lista patrimoniului cultural imaterial al umanității, iar în Turcia ea continuă să fie o punte între generații, un prilej de confesiune și chiar un instrument de citire a viitorului.
De la Sufi la Suleyman Magnificul
Povestea începe în Yemen, în secolul al XV-lea, când călugării sufi o consumau pentru a rămâne treji în nopțile lungi de rugăciune. După cucerirea Yemenului, în 1538, Sultanul Suleyman Magnificul a adus cafeaua la Constantinopol, iar în câțiva ani băutura devenea centrul unei noi culturi urbane.
În 1550 apăreau primele „kahvehane” – cafenele unde oamenii discutau politică, literatură și filozofie. Un detaliu aparte: metoda de preparare, numită „cezve-ibrik”, nu presupune infuzie, ci „gătirea” cafelei, la foc mic, asemenea unei supe. Așa se obține băutura densă, nefiltrată, cu spumă bogată la suprafață – semn al calității.
„Diferența fundamentală este că nu o bei în grabă, ca un espresso. Cafeaua turcească se bea încet, cu răbdare, dând timp zațului să se așeze pe fundul ceștii”, explică cercetătoarea în gastronomie Merin Sever citată de CNN.
Un ritual social – și o probă de caracter
Cafeaua turcească vine mereu cu o mică farfurioară de rahat și un pahar de apă – pentru a echilibra gustul amar. Însă adevărata magie începe după ce ceașca se golește: este întoarsă pe farfurie, iar formele lăsate de zaț se transformă într-o poveste.
„O pasăre anunță o călătorie, un pește înseamnă noroc”, spune Kylie Holmes, autoarea unei cărți dedicate artei citirii în cafea. În Turcia, însă, această „ghicire” nu este luată în serios, ci mai degrabă ca un joc și un pretext de povestit. „Oamenii se bucură să audă lucruri frumoase despre ei. Este o formă de storytelling”, adaugă Seden Doğan, profesoară la University of South Florida.
Tradiția apare și în momentele importante ale vieții: la logodnă, mireasa servește viitorului soț o cafea cu sare în loc de zahăr. Dacă acesta o bea fără să protesteze, dovedește răbdare și maturitate – un test al iubirii și al caracterului.
Cafeaua care a cucerit lumea
Din Istanbul, băutura s-a răspândit în Europa. În 1652, un servitor turc, Pasqua Rosée, deschidea prima cafenea din Londra. Pentru un penny, clienții puteau bea cât doreau și lua parte la discuții politice sau literare. Nu întâmplător, localurile au fost numite „universități de un penny”.
Totuși, spre deosebire de espresso, cafeaua turcească nu a devenit un brand global. „Am transformat-o într-un ritual de familie, iar pentru tineri e ceva ce bei doar cu părinții”, spune Sever. Alții însă cred că tocmai tradiția e cheia păstrării autenticității.
În prezent, Istanbulul oferă o mulțime de locuri unde poți încerca cafeaua turcească „ca la carte”: Hafız Mustafa, Mandabatmaz sau Nuri Toplar. Pentru cei care vor o experiență completă, cititorii de cafea din Sultanahmet sau Beyoğlu promit povești fascinante în formele lăsate de zaț.
„Chiar și americanii, deși o găsesc amară, o beau până la ultima picătură, doar pentru citirea ceștii”, spune Uluç Ülgen, fondator al „Turkish Coffee Room” din New York.
Astfel, între spuma fină, aroma densă și poveștile țesute în zaț, cafeaua turcească rămâne nu doar o băutură, ci un univers cultural în sine – unde fiecare ceașcă ascunde un destin.
Comentează