Judecătorul CCR Gheorghe Stan: legea pensiilor magistraților este viciată „din temelii”. De ce merge mai departe decât majoritatea Curții
Decizia CCR nr. 479 din 20 octombrie 2025 privind pensiile magistraților nu se oprește la motivarea majoritară privind rolul CSM. În opinia concurentă, judecătorul Gheorghe Stan susține că legea de modificare a pensiilor de serviciu ale magistraților este neconstituțională nu doar procedural, ci și în fond, pentru că golește de conținut pensia de serviciu, subminează independența justiției, ignoră jurisprudența Curții și transformă instabilitatea legislativă într-o strategie de presiune asupra magistraților.
Stan este de acord cu soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate și cu constatarea neconstituționalității întregii legi, dar afirmă explicit că „argumentele care fundamentează o astfel de soluție sunt mai numeroase decât cele reținute” în motivarea majoritară. El construiește un „rechizitoriu” amplu, care combină critici extrinseci – privind procedura de angajare a răspunderii Guvernului – cu critici intrinseci, ce vizează chiar arhitectura noii reglementări și efectele ei asupra statutului constituțional al magistraților.
În centrul analizei sale se află ideea că legea atacată rupe deliberat echilibrul dintre puteri, folosește abuziv o procedură excepțională, ignoră stabilitatea normativă, relativizează garanțiile constituționale ale pensiei de serviciu și încalcă frontiere trasate deja de Curte în decizii obligatorii. Toate acestea, susține Stan, transformă actul normativ într-o intervenție punitivă, îndreptată exclusiv împotriva magistraților.
Angajarea răspunderii Guvernului, de la instrument excepțional la „legiferare concurentă”
Prima linie de atac vizează modul de adoptare a legii prin angajarea răspunderii Guvernului. Stan reia jurisprudența constantă a CCR (Deciziile 1557/2009, 1431/2010, 1655/2010) și subliniază că angajarea răspunderii este constituțională doar ca procedură „in extremis”, condiționată de urgență reală, necesitatea unei celerități maxime, importanța crucială a domeniului pentru programul de guvernare și aplicarea imediată a legii.
Aplicând aceste repere, el arată că proiectul care majorează vârsta de pensionare până la 65 de ani, introduce vechime totală de 35 de ani, modifică baza de calcul pe 60 de luni și coboară pensia la 55% din baza astfel redefinită este, prin natura sa, un pachet cu efecte pe termen lung, fără niciun element de urgență imediată. Faptul că Legea 282/2023, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2024, tocmai recalibrase sistemul și se afla în plină aplicare este folosit ca probă că Guvernul nu era împins de nicio situație excepțională, ci a recurs la o procedură excepțională pentru a evita dezbaterea parlamentară.
În opinia concurentă, folosirea discreționară a art. 114 din Constituție transformă Guvernul într-„o autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul”, golind de conținut rolul acestuia de unică autoritate legiuitoare și încălcând echilibrul puterilor în stat. Stan amintește avertismentul Curții că un asemenea derapaj poate duce la „blocaj instituțional”, când Parlamentul devine pur formal, iar decizia normativă reală se mută în mâna Executivului.
Lipsa urgenței și „neloialitatea” față de Parlament și instanța constituțională
Stan insistă că Guvernul nu demonstrează îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii. Modificările propuse – creșterea vârstei de pensionare până în 2036, noua structură de vechime, schimbarea bazei și plafonului pensiei – nu reclamă o intrare imediată în vigoare și nu răspund unei crize iminente, ci unor opțiuni de politică bugetară care puteau și trebuiau dezbătute în procedură legislativă ordinară.
Mai mult, el interpretează revenirea la teme și soluții deja discutate și respinse în 2023, fie în Parlament, fie în controlul de constituționalitate, ca pe o conduită neloială a Guvernului față de Parlament și față de Curte. În loc să consolideze noul cadru stabilit prin Legea 282/2023, Executivul reia ofensiva legislativă asupra aceluiași domeniu după mai puțin de doi ani, folosind un procedeu excepțional tocmai pentru a evita testul dezbaterii publice și parlamentare.
Concluzia lui Stan este că prin ignorarea propriilor condiții fixate de CCR pentru folosirea art. 114 și prin eludarea deliberată a procedurii parlamentare normale, legea este afectată de un viciu extrinsec grav, care impune constatarea neconstituționalității sale în ansamblu. Argumentația sa adaugă astfel, la argumentul privind rolul CSM reținut de majoritate, un capăt de neconstituționalitate autonom, centrat pe abuzul de procedură.
Instabilitatea legislativă, problemă constituțională
Pe plan intrinsec, opinia concurentă transformă instabilitatea normativă într-un argument central. Stan inventariază ultimii ani de modificări succesive ale statutului judecătorilor și procurorilor și arată că, în doar șapte ani, au avut loc zece intervenții asupra regimului pensiilor de serviciu, culminând cu Legea 282/2023 și noua lege contestată.
El reia jurisprudența Curții privind calitatea legii (Deciziile 732/2014, 26/2012, 710/2016, 900/2020) și principiul securității raporturilor juridice, așa cum este el consolidat și de CEDO, pentru a susține că succesiunea accelerată de modificări, în lipsa unei justificări obiective, generează insecuritate, afectează încrederea legitimă și încalcă art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Previzibilitatea nu mai este doar o exigență tehnică, ci o condiție a statului de drept.
În logica opiniei, schimbarea repetată a regulilor de pensionare pentru magistrați – categorie cu statut constituțional, supusă incompatibilităților severe – nu este un simplu rafinaj legislativ, ci o formă de vulnerabilizare structurală a sistemului judiciar. Când parcursul profesional, calculul pensiei și momentul ieșirii din sistem devin variabile politice, independența justiției este erodată în mod indirect, dar previzibil.
Pensia de serviciu, definită ca parte esențială a independenței justiției
Un capitol consistent este dedicat caracterului pensiei de serviciu ca garanție a independenței justiției. Stan reia decizii-cheie ale CCR (20/2000, 873/2010, 900/2020, 467/2023) și documente internaționale – Principiile ONU privind independența magistraturii, Carta europeană privind statutul judecătorilor –, pentru a sublinia că pensia apropiată de ultimul venit nu este un privilegiu, ci continuitatea unei protecții constituționale.
El invocă explicit reperele potrivit cărora statul trebuie să garanteze o pensie „cât mai apropiată posibil” de ultima remunerație, menită să protejeze judecătorii de riscul corupției și de presiuni economice. În logica acestei jurisprudențe, independența justiției are și o dimensiune financiară, iar pensia de serviciu este integrată în acest mecanism de protecție, nu anexată politicii sociale generale.
Într-un pasaj important, opinia face trimitere la hotărârea CJUE din 5 iunie 2025 (cauza C-762/2023), unde se reține că garanția unei pensii suficient de ridicate după pensionare este un instrument de protecție împotriva corupției. Stan folosește acest argument european pentru a întări teza că regimul pensiilor magistraților nu poate fi redus la contributivitate fără a afecta în mod direct independența.
De la „reformă” la cvasi-anularea pensiei de serviciu
Analizând concret noua lege, Stan arată că modificările cumulate – creșterea vârstei la 65 de ani, condiția de 35 de ani vechime totală în muncă, scăderea procentului la 55% și plafonul de 70% din venitul net din ultima lună – transformă pensia de serviciu într-un drept preponderent contributiv, golind de conținut componenta necontributivă care justifica statutul distinct al magistraților.
Din perspectiva opiniei concurente, partea „specială” devine un plus rezidual, în așa încât pentru un magistrat obligat să contribuie 35 de ani, la 65 de ani, pensia rezultă în principal din contribuțiile sale, iar plusul de protecție specifică este „aproape suprimat”. Aceasta echivalează, în termeni constituționali, cu o cvasi-abrogare mascată a pensiei de serviciu și cu infirmarea scopului pentru care ea a fost instituită – fidelizarea în sistem și protejarea independenței.
Stan conchide că legiuitorul și-a depășit marja de apreciere și a încălcat art. 124 alin. (3) din Constituție, deoarece o pensie specială redusă drastic, plasată mult sub ultimele venituri și accesibilă în condiții excesive de vechime și vârstă, nu mai poate fi considerată o garanție reală, ci un mecanism pur formal.
Inechități interne, discriminare și ignorarea deciziilor CCR
Un alt pilon al opiniei concurente este critica asupra modului selectiv în care legea lovește exclusiv magistrații, deși se prezintă ca act normativ privind „pensii de serviciu”. Stan remarcă faptul că, în timp ce pentru alte categorii speciale rămân valabile procente mai ridicate și plafoane mai favorabile, magistrații, singura categorie cu protecție constituțională direct legată de independența justiției, ajung să aibă cea mai mică rată de înlocuire.
Opinia denunță astfel o inversare a logicii constituționale. În loc ca statutul magistraților să justifice un regim întărit, aceștia devin ținta unei „cvasi-sancțiuni” mascate în discursul echității sociale. Introducerea condiției suplimentare de 35 de ani de vechime totală, nemaiîntâlnită la celelalte categorii cu pensii speciale, este calificată drept discriminare evidentă în interiorul regimului privilegiat formal al pensiilor de serviciu.
Stan atrage atenția și asupra efectelor normelor tranzitorii. Creșterea masivă a vârstei de pensionare într-un interval relativ scurt creează discrepanțe severe între generații apropiate de magistrați și conduce la coexistența a trei regimuri distincte de pensionare, fără justificare obiectivă. Această fragmentare este considerată contrară principiului egalității și a securității juridice și, mai grav, o ignorare directă a obligației de respectare a deciziilor CCR, încălcând art. 147 alin. (4).
Mesajul instituțional al opiniei concurente
Dincolo de tehnicalități, opinia lui Gheorghe Stan arată clar că legea respinsă prin Decizia 479/2025 nu este doar prost făcută sau insuficient consultată, ci este, în forma sa, incompatibilă cu exigențele statului de drept atunci când transformă pensia de serviciu într-un instrument de presiune asupra unei puteri a statului. Ea folosește un procedeu excepțional de legiferare fără urgență reală, perturbă deliberat stabilitatea normativă, relativizează jurisprudența obligatorie a CCR și tratează magistrații ca pe un grup țintă, nu ca pe titularii unei garanții constituționale.
Prin extinderea motivelor de neconstituționalitate, Stan abordează nu doar „cum” a fost adoptată legea, ci „ce fel de proiect” poate statul să promoveze în materia pensiilor magistraților fără a încălca independența justiției, securitatea juridică și loialitatea constituțională. Opinia concurentă arată că marja de reformă există, dar are limite ferme și că, odată depășite, „reforma” devine ingerință neconstituțională.
Comentează