S-a stins din viață Jürgen Habermas, cel mai proeminent filosof de la Heidegger încoace și cel mai profilat în lumea zilelor noastre. Nu eram deloc pregătit pentru o asemenea știre. I-am parcurs scrierile tipărite, l-am cunoscut îndeaproape, iar după monumentala Auch eine Geschichte der Philosophie (2019), i-am comentat și cărțile cele mai recente (Ein neuer Strukturwandeln de Öffentlicheit und die deliberative Politik, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2022, și „Es musste etwas besser werden...”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2024). Toate de o vigoare și acuitate neobișnuite, încât credeam în sinea mea că vom sărbători Centenarul gânditorului. Prezența sa în dezbaterea publică germană și internațională era curentă, cu idei noi – ceea ce mă făcea să mă gândesc la cu totul altceva. Dar cel care decide soarta a calculat altfel.
Habermas și relansarea filosofiei postbelice
La dispariția lui Jürgen Habermas pot spune enorm de multe.
Formația lui inițială în filosofie, drept, economie, antropologie, psihologie și literatură universală, amploarea culturii lui, cuprinzătoarea sa stăpânire a istoriei, forța gândirii sale de a penetra și cele mai misterioase conexiuni ale societăților și vieții, neobișnuita sa sensibilitate pentru suferința umană, extraordinara sa capacitate de a elabora argumente și teorii întregi, angajamentul fără rețineri la a înnoi sau elabora teorii și concepții și multe altele pot fi subiecte.
Aleg însă acum, la puține ore de la dispariția lui Jürgen Habermas, în semn de pios omagiu, din cele pe care le-am spus pe parcursul anilor, câteva fragmente din reflecțiile mele referitoare la opera marelui gânditor și la interacțiunea cu el, de care am avut parte.
Conștiința fiecărui om este străbătută de anumite preocupări. Este în cele din urmă particularitatea fiecăruia fasciculul preocupărilor sale și în ce măsură interesele sale sunt controlate de valori. Amplitudinea acestor preocupări ține, de asemenea, de fiecare. Ele se pot restrânge la viața personală, la viața familiei. Dar se pot și extinde la viața comunității, locale, naționale și, la limită, la viața comunității umane.
Socotim, pe bună dreptate, că există printre oameni conștiințe ale epocii – în înțelesul că interesele acelor oameni merg până la a se preocupa de situația umanității timpului în care trăiesc, că ei ajung să și-o asume ca obligație a reflecției și activității lor și să dea concepte și concepții noi. Ei schimbă scena lumii, începând cu conștiințele contemporanilor.
Habermas, un titan al filozofiei
Nu întâlnești frecvent asemenea personalități. Pot spune că am avut privilegiul de a întâlni, de a purta discuții și de a le continua, într-un fel de a conlucra cu câteva dintre conștiințele epocii noastre, care au și marcat-o cu opera lor. Mă gândesc, în primă linie, la Jürgen Habermas, Joseph Ratzinger, Richard Rorty, Hans Küng, Shlomo Avineri, apoi la mulți alții.
Cu fiecare am început citindu-i cărți și studii deja în anii de studenție la Cluj. Am continuat apoi parcurgându-le opera și căutând să le identific și înțeleg viziunea.
Fiecare dintre cei pe care i-am numit a formulat teme, evaluări și vederi care rămân definitiv în istoria universală. Fiecare a lăsat în urmă o operă de referință mondială. Fiecăruia îi datorez momente cruciale în viața profesională. Am putut participa la momente de recunoaștere publică a anvergurii lor. Am publicat monografii în cazul lui Habermas și Ratzinger și studii ample despre Küng și Rorty sau articole privind scrierile lui Shlomo Avineri. Pe primi patru i-am abordat cuprinzător în Introducerea în filosofia contemporană (2014), pe ultimul în scrieri despre Israel. Din scrierile și discuțiile cu fiecare am desprins o lecție de viață.
Jürgen Habermas a intrat în atenția mea prin inițiativele sale de elaborare a alternativei filosofice la Husserl, Heidegger, Wittgenstein, Dewey, Adorno, Marcuse, ca exponent al unei noi generații, pusă în fața realităților postbelice. Eram, la rândul meu, ca student, în febra mișcărilor studențești din 1968. Studenții se informau atunci cu ardoare și discutau intens ceea ce se petrece în Franța, Germania și SUA. În centrul Clujului cumpăram atunci „Le Monde”, „Rinascita”, „Frankfurter Allgemeine Zeitung” din acel timp. Cei mai mulți profesori erau minți cu antenele îndreptate spre noutățile lumii. Ei luau libertatea ca una a gândirii, în primul rând.
Am și debutat, ca student, cu articole – primul despre Teillhard de Chardin, al doilea despre critica făcută de Raymond Aron socialismului răsăritean. Anii erau ai speranței de deschidere a societăților, de contacte cu lumea largă, de democratizare a regimului din țara noastră. Făcând o excursie în grup la Berlinul de Est, m-am aprovizionat cu ceea ce era disponibil în librării și anticariat despre filosofia germană și am observat mai bine ceea ce se petrecea în lume.
Știam vag că Habermas a fost îndepărtat de Horkheimer de la doctorat, pe motiv că are deja o concepție diferită asupra evoluției modernității, iar succesiunea de la universitatea din Frankfurt am Main era neclară. Mai știam că Gadamer îl recomandase să fie numit profesor la universitatea din Heidelberg cu două argumente – extraordinara înzestrare și cultură a tânărului Habermas și faptul, spunea Gadamer, că „gândește altfel decât noi”. Originalitatea gândirii lui Habermas s-a impus, de fapt, devreme – o sesizase și Heidegger, uimit că un tânăr necunoscut îl abordează energic cu formula „a gândi cu Heidegger împotriva lui Heidegger”.
Atunci când am câștigat o bursă la concursul organizat de autoritățile germane, pentru studii de încheiere a doctoratului în Germania Federală, și am fost întrebat la cine vreau să studiez, am spus fără ezitare – la Habermas. Numai că până la încheierea formalităților de plecare, Habermas fusese numit profesor la universități din California, așa că am început cu un ilustru discipol al său, la moderna universitate din Bielefeld. L-am întâlnit apoi pe Habermas însuși, la Frankfurt am Main. Acestea după ce parcursesem trei luni de neuitat, de studiu al limbajului filosofic, la Freiburg im Breisgau, încheiate cu examen, unde l-am mai văzut pe Heidegger în viață.
Revenit în țară, mi-am susținut doctoratul, cu o teză despre filosofia lui Herbert Marcuse, ale cărui scrieri le parcursesem în bibliotecile de la Frankfurt am Main, Bielefeld și München. Am pus imediat în mișcare traducerea primului volum din opera deja de referință internațională a lui Jürgen Habermas – pe care l-am întitulat Cunoaștere și comunicare (Editura Politică, 1983), ce cuprinde traduceri rămase esențiale, făcute în asociere cu doi colegi germaniști.
Cum l-am cunoscut pe Habermas și discuțiile mele cu el
Studiasem la zi scrierile lui Habermas și am publicat o primă monografie, sub restricțiile ideologice de atunci – ceea ce Habermas a înțeles. M-a invitat la Starnberg am See, unde el funcționa deja, alături de fizicianul Carl von Weizsäcker, în calitate de codirector al Institutului Max Planck, angajat pe zece ani pentru a elabora „teoria acțiunii comunicative”, oarecum miezul sistemului său de gândire.
Am fost de mai multe ori acolo. Uimirea mea a fost că la prima sosire în fermecătorul oraș, Habermas m-a întâmpinat, pe mine, un tânăr abia în formare, desigur necunoscut, la gară, pe peron, ca să nu cheltui timpul cu căutări în oraș. Am avut imediat o lungă discuție în cabinetul său, în care a răspuns la întrebările mele privind starea filosofiei germane, mai ales că Habermas a început prin a menționa că pe același scaun l-a avut ca oaspete puțin înainte pe Herbert Marcuse.
Am avut în timp discuții cu Habermas în biroul său de la Frankfurt am Main și în casa sa din Starnberg am See. Totdeauna era același om îngrijit de binele celui din fața sa! Odată m-a și întrebat dacă și la noi universitarii câștigă mult. Altădată, dacă nu cumva a intervenit și la noi un declin al interesului tineretului pentru marea teorie, în indiferent care domeniu. Se poate bănui care a fost răspunsul.
Întrucât în anii optzeci se îngreunaseră din nou condițiile obținerii pașaportului pentru ieșirea din țară, am putut pleca vara, pe câte două luni, în Germania, la invitația lui Habermas și a instituțiilor pe care le conducea și cu aprobarea fostului meu profesor la Cluj-Napoca, Dumitru Ghișe, devenit președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice. Rectorul UBB de atunci nu voia să-mi aprobe deplasarea, temându-se că voi rămâne în Germania Federală și el va scădea astfel în ochii mai marilor zilei. Fapt este că Habermas a aderat la critica explicită a practicilor restrictive din anii optzeci ale regimului de la București, încât exponenții acestuia nu voiau să se pună rău cu un filosof de anvergură.
Ne-m revăzut de multe ori. În 1990 am fost invitat la Congresul german de filosofie de la Hamburg, unde m-a prezentat lui Hilary Putnam. Odată, fiind în biblioteca din casa sa, mi-a oferit volume în care pot și acum să observ cum citea diferiți autori o personalitate cu memorie a faptelor prodigioasă, dar concentrată asupra argumentelor – ceea ce rămâne extrem de instructiv.
După tipărirea cărții Filosofia lui Habermas (Polirom, Iași, 2005) am plecat din nou în Germania. La invitația filosofului, am trecut pe la Starnberg și ne-am întreținut cordial asupra multor lucruri. Era încântat că soția mea a tradus dezbaterea pe care a avut-o la München cu cardinalul Ratzinger. Când i-am spus că dezbaterea a fost de cotitură și a schimbat scena internațională asupra relației filosofie, știință, religie a răspuns marcat evident de criticile din partea asistenților săi, care-i aminteau capcanele interacțiunii celor trei forme ale spiritului: „Herr Marga, ich war ein bisschen naiv”. I-am replicat că altceva era esențial – schimbarea unor interpretări exclusiviste deja consumate.
La 90 de ani monumentala Auch eine Geschichte der Philosophie
Habermas a continuat să dea scrieri majore. Fapt rar în istorie, la nouăzeci de ani și-a făcut sieși, familiei și lumii un dar neobișnuit: monumentala Auch eine Geschichte der Philosophie (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2019) – cea mai vastă, mai documentată și mai adâncă reconstituire a relației cunoștință-credință în istoria cunoașterii. Nimeni nu a scris în secole recente, la o asemenea vârstă, ceva de o asemenea amploare. Am comentat imediat cele două volume în reviste. Observând faptul, cu sensibilitatea sa culturală excepțională, regretatul Dumitru Radu Popescu, ca director al Editurii Academiei Române, m-a invitat să tipărim o nouă ediție a monografiei Filosofia lui Habermas (a doua o publicase editura Rao, București, 2017). Astfel, s-a ajuns la tipărirea ediției a treia (Editura Academiei Române, 2022), adusă la zi, a cărții pe care cunoscătorii au evaluat-o ca cea mai amplă monografie filosofică publicată până acum în cultura română.
Iar Habermas, după ce a văzut-o mi-a trimis scrisoarea redată de presa timpului: „Mult stimate, iubite coleg, domnule Marga, Cu cartea Dvs. asupra filosofiei mele m-ați surprins și, în același timp, bucurat enorm. Cu ajutorul cunoștințelor mele de latină am putut descifra într-o oarecare măsură cel puțin registrul temelor și văd cât de intensiv v-ați dedicat ideilor mele – aproape tuturor aspectelor teoriei mele, ca și asupra opticii și intervențiilor mele politice. O atât de extinsă și cuprinzătoare etalare am cunoscut rar – pentru aceasta vă sunt, Dumneavoastră, extraordinar de recunoscător. Este pentru mine o mare satisfacție să fiu acum prezent, în acest fel competent, cu scrierile mele, în sfera publică academică a României. Sper că în ceea ce vă privește personal, Dvs. și familia Dvs., lucrurile sunt în ordine în timpurile noastre neliniștite politic. La mine și soția mea vârsta își spune, firește, cuvântul. Dar nu avem în realitate vreun motiv serios să ne plângem. Cu cele mai bune salutări și urări, al Dvs., Jürgen Habermas (Starnberg, 27mai 2022)
Poți alege numeroase teoreme din opera lui Habermas care îl așază printre conștiințele epocii. Ansamblul operei sale și gândirea sa luată în întregime conțin cea mai amplă tentativă, de la Heidegger încoace, de a capta în conceptele filosofiei specificul modernității târzii, în care trăim. Pilduitoare sunt multe dintre teoremele sale, pe care le-am comentat și care pot fi sesizate în monografia Filosofia lui Habermas (2022). Amintesc succint aici doar trei.
La Habermas, „munca”, „interacțiunea”, „limba” sunt mediile care disting omul de hominide. Doar una dintre acestea nu este distincția întreagă. Mai mult însă, comunicarea prin limbă în forma „discursului”, adică atunci când în comunicare există o simetrie a rolurilor de întrebător și respondent, chestiunile nu sunt sustrase dezbaterii publice și se rezolvă cu forța lipsită de constrângere a argumentelor, iar toți oamenii au șansa de a recurge la întrebări, răspunsuri și justificări, este mediatoarea veritabilă a vieții în societate (Theorie des kommunikativen Handeln, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1984). Desigur, în societatea demnă de oameni! Se poate spune că Habermas a descoperit mai mult decât oricine continentul „comunicării” și că, explorând teritoriul „comunicării” cu mijloace noi, la care el însuși a contribuit substanțial, Habermas a pus cu adevărat în mișcare filosofia postbelică.
Habermas ca filozof
Ca filosof care s-a ridicat la notorietate universală, Habermas a trebuit, prin forța lucrurilor, să abordeze raportarea la trecut – la trecutul nazismului și la cel al comunismului, cele două viziuni care s-au opus cu consecințe tragice în secolul al 20-lea. El a afirmat, cu argumentația cea mai profundă, că ar trebui distins între faptele penale ale oamenilor și simple opțiuni politice (Die nachholende Revolution, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1990). Când sunt fapte penale, ele trebuie trimise în tribunale și abordate de justiție. În rest, nu există nici un drept de a segrega oamenii în democrație pentru opțiunile lor politice de la un moment dat și din orice moment. Segregarea este aberantă, nu rezolvă vreo problemă a societăților și fragilizează democrația însăși.
Habermas a fost de la început de părere că rațiunea, atât de exaltată de la iluminism încoace, devine nerațională dacă nu caută mereu să adere la ceea ce trăiesc oamenii. La el, „lumea trăită a vieții (Lebenswelt)” este terenul însuși pe care se pot dezlega enigmele lumii. Pe acest teren, filosofia și religia au interacționat continuu în cultura euro-americană (Auch eine Geschichte der Philosophie, 2019) și rămân în comunicare. Nu mai este rațiune acolo unde nu se învață din suferință, în particular din experiența religioasă a lumii.
Azi, aceste teoreme sunt adevăruri larg împărtășite de oamenii raționali și confirmate de istorie. Habermas a fost însă și atacat, căci a învățat programatic din întreaga tradiție germană – a romantismului, a liberalismului și a stângii intelectuale. La el nu criterii ideologice, ci forța argumentelor decide. Unificarea Germaniei a dorit-o mereu, dar a duelat cu nenumărați. De pildă, cu Helmut Kohl. Cancelarul federal a considerat că unificarea Germaniei trebuie făcută imediat, căci ocazia s-ar putea să nu se repete, în vreme ce Habermas a cerut legitimarea prin vot democratic, încât să nu se creeze impresia unei anexări a Răsăritului de către Germania Federală.
Habermas a rezistat cu brio atacurilor. Suportul a fost în cele din urmă marea sa calitate: înțelegerea a ceea ce înseamnă să fii om, în fond acea „umanitate (Menschlichkeit)” simplă și rară a felului de a fi, pe care a putut-o exprima filosofic ca nimeni altul, la cel mai înalt nivel conceptual, și care s-a răsfrânt în opțiuni teoretice.
Ea a făcut de fapt ca Habermas să decline venirea la Cluj pentru a fi omagiat de UBB în plină elaborare a sistemului său filosofic, cu toate că aveam de partea insistențelor mele ca să vină pe distinsa sa soție. Și cu toate că ar fi venit atunci alături de câțiva premianți Nobel, de numeroși profesori creatori de prim plan din lume, de liderii universitari ai Europei și Americii, de ministrul german al culturii, de ministrul rus al educației, de ministrul chinez al culturii, de președintele Consiliului European, de președintele Parlamentului European, de cancelarul federal al Germaniei, de patriarhi, cardinali, arhiepiscopi și mari scriitori. Argumentul simplu al lui Habermas a fost că a primit deja cele mai mari titluri în lume, încât alți colegi ai domniei sale s-ar bucura enorm să primească titlul clujean. Ca de obicei, la Habermas grija de sine și gândul la ceilalți erau una. Convingerea sa era că numai cei care unesc organic grija de sine cu preocuparea de ceilalți reprezintă cu adevărat umanitatea.
Atunci când, în 1975, asistent și doctorand fiind, am spus celor care m-au întrebat ce vreau să studiez în Germania federală, în care câștigasem o bursă, că doresc să mă pregătesc la Jürgen Habermas, reacțiile au fost amestecate. Dar și atunci eram convins, ca și astăzi, că sincronizarea filosofiei și științelor sociale cu ceea ce trăim ca oameni mai are de lucru. Jürgen Habermas era deja cunoscut prin cercetările sale consacrate sferei publice, teoriei științei și metodologiei, precum și prin originala sa desprindere de moștenirea clasicismului german. El anunța deja gânditorul de mare anvergură de mai târziu și, ca de obicei, disponibilitatea unei personalități la creativitate, suscită sentimente diferite. Mi-am asumat prima mea convingere, pe care am căpătat-o după lectura scrierilor sale de până atunci, aceea că tânărul profesor de la Heidelberg, apoi Frankfurt am Main, are capacitatea de a schimba filosofia și științele amintite. Schimbare care a și avut loc!
Sub numele lui Jürgen Habermas stă o operă ce-l plasează printre cei mai mari gânditori ai filosofiei mondiale
Convingerea multor oameni, începând cu ilustrul Hans Georg Gadamer, că poți fi sau nu de acord cu ceea ce susține Jürgen Habermas, dar nu ai cum să nu recunoști capacitatea sa rară de a prelucra teme, probleme, enorme cantități de informații și de a formula răspunsuri noi, pe care oamenii le așteaptă, s-a confirmat. Astăzi, sub numele lui Jürgen Habermas stă o operă ce-l plasează printre cei mai mari gânditori ai filosofiei mondiale.
Sporește continuu aria recunoașterii lui Jürgen Habermas și impactul ideilor pe care le-a exprimat. Pe toate continentele, aproape oriunde în lume, această operă este tradusă, analizată, folosită. În reconstituirea inovațiilor germane în cultura lumii, care este volumul German Genius (Simon & Schuster, London 2010), Peter Watson a sesizat neobișnuita amplitudine a operei lui Jürgen Habermas și importanța nucleului – „pragmatica universală”. Eminentul cercetător englez nu a ocolit să spună cât de importantă este această operă, căreia i se recunoaște meritul de a fi restabilit în epoca postbelică convingerea că „discuția publică este precondiție crucială a libertății civice”.
Cum se știe, Germania a avut personalități care au acoperit cu contribuții de referință filosofia, științele și viața publică, deopotrivă. Este destul să ne gândim la cele mai cunoscute, de la Kant, trecând prin Fichte și Hegel, mai târziu prin Nietzsche și Wundt și la mulți alții, apoi prin Max Weber și Husserl, la Heidegger și Adorno. Habermas se înscrie în acest șir și este dintre cei mai recenți gânditori care ilustrează această tradiție de rezonanță mondială.
Este greu să găsești vreun domeniu al filosofiei și științelor sociale de astăzi în care să nu fie contribuții ale lui Habermas. Se poate spune că, așa cum metoda examinării transcendentale a lui Kant a marcat istoria cunoașterii, sau fenomenologia lui Hegel cercetările din științele sociale, sau metoda analitică a lui Wittgenstein și analitica existențială a lui Heidegger vederile filosofice, tot astfel „pragmatica universală” a fecundat, prin Habermas, domeniile de gândire asupra societății și omului din timpului nostru. Mulți au semnalat corelațiile mecanicii, dar abia Newton i-a dat formularea clasică. Se poate spune că, tot astfel, de la Vico la Searle, mulți au abordat comunicarea linguală, dar abia Jürgen Habermas a captat comunicarea într-o formă teoretică durabilă. Nu întâmplător, orașul Kyoto i-a și decernat marele său premiu pentru creație în științele tari tocmai „pragmaticii universale” a lui Jürgen Habermas. Iar aceasta este deja una dintre piesele majore ale științelor și filosofiei din ultimul secol.
Habermas este gânditorul care, reunind o cultură adâncă și vastă, a dat nu numai o operă teoretică de cea mai înaltă competitivitate. El a fost continuu o prezență profilată pe scena dezbaterilor specializate și publice. Este destul să spunem că nici un gânditor nu a declanșat atât de multe dezbateri care „au schimbat cursul gândirii în lume”. Cu cei mai influenți filosofi ai generației sale – Foucault, Rorty, Derrida – Habermas a întreținut controverse deosebit de rodnice. Nimeni dintre filosofii de primă mărime, de la John Dewey încoace, nu a apărat atât de extins și de convingător democrația. Habermas a fost în deceniile recente cel mai informat, mai inovativ și mai prestigios teoretician al Europei unite, dar și criticul neînduplecat al gestionării ei actuale.
S-a spus, justificat, că, peste toate, Habermas este veritabilul „dascăl al Germaniei (praeceptor Germaniae)” din ultimele decenii. De la primele scrieri, la cele mai recente, el a însoțit evoluția Germaniei postbelice cu reflecțiile sale fecunde și stimulative. Nimeni, dintre gânditori, nu a exercitat în istoria recentă a continentului o influență atât de amplă asupra țării sale și asupra Europei unite. Și admiratorii și rivalii, și cei care îi împărtășesc vederile și cei care au vederi opuse, i-au recunoscut anvergura neobișnuită. Deocamdată, cu dispariția lui Jürgen Habermas, iese de pe scena vieții active cel mai cultivat, mai profund și mai laborios gânditor al epocii actuale.
un comentariu de Andrei Marga
Comentează