Premium
Deşi obiectivul asigurării sănătăţii publice şi accesului la medicamente pentru pacienţi este formal asumat de toţi jucătorii din piaţă şi mai ales statul, are această obligaţie, în realitate pieţei farmaceutice, momentele de discontinuitate în alimentarea cu medicamente apar periodic, dintr-o diversitate de motive. După cum s-a văzut în criza vaccinurilor, a imunoglobulinelor şi a oncologicelor – cazul recent al cisplatinului - din multe cauze, începând cu lipsa materiei prime şi mergând chiar, până la o neînţelegere între stat şi producători pe preţ, întreruperile în alimentarea cu medicamente sunt o realitate a pieţei.
Și aici trebuie spus că nu este o soluţie, după cum au recunoscut chiar autorităţile, nici aşteptarea până în ultima clipă şi declanşarea unor mecanisme de alertă naţionale care nu fac decât să confirme capacitatea redusă a statului de a preveni momentele de lipsă. În cazul unor crize, riscurile care apar pentru viaţa bolnavilor şi stresul la care sunt supuşi pentru a-şi procura medicamente absolut necesare, sunt costuri majore suportate tot de pacienţi. În plus, după cum s-a văzut chiar în cazul alimentării de urgenţă cu imunoglobuline, apar inerente disfuncţionalităţi birocratice care întârzie ca medicamentul să ajungă la pacient.
Ce poate face statul pentru a suplini necesarul de medicamente de pe piaţă la momentul când se întrezăreşte riscul unei astfel de crize? Să reglementeze importul paralel. Adică concret, să susţină compensarea medicamentelor importate paralel, permițând astfel, alimentarea pacienților români cu medicamente care în România au fost retrase de pe piață, dar pot fi găsite pe piețele altor state membre.
Discuția publică despre distribuția paralelă este parcă special întreținută neclară, iar argumentația despre motivele lipsei medicamentelor amestecă permanent argumente cu percepții. Pentru a înțelege mecanismul trebuie urmărit practica europeană care reglementează comerțul intracomunitar. Medicamentele care intră în distribuţia paralelă sunt surplus peste nevoile locale. Dacă nevoia locală pentru un medicament nu este îndeplinită, trebuie avut în vedere maniera în care are loc alimentarea, iar aici statele intervin cu obligaţia de serviciu public care constrâng jucătorii de pe piaţă să asigure cu prioritate, în limita responsabilităţii lor, alimentarea pieţei locale.
Ce înseamnă ca şi mecanism la nivel european importul paralel ? Cu o autorizaţie specifică de la guvernul din ţara de destinaţie a medicamentului, importatorul îl vinde către distribuitorul angro sau direct, către farmacie. Importul paralel nu constă doar într-un mecanism de intermediere între pieţe europene, ci înseamnă costuri asociate cu mecanismele de reglementare cărora comerciații paraleli, trebuie să li se supună la nivel național și european, costuri de cumpărare, transport, depozitare, asigurare, reambalare, asigurarea calității, distribuție și promovare.
Volumul total al importului paralele la nivel european a rămas în mare, stabil, în jur de 5 miliarde de euro, anual, în ultimii 10 ani. În condiţiile în care distribuţia paralelă a rămas stabilă şi situaţiile de deficit de medicamente sunt în creştere în ultimii ani, concluzia este că motivul crizei medicamentelor este altul decât comerţul paralel. Companiile farmaceutice retrag în mod regulat de pe piață medicamente, când percep că acestea nu mai sunt suficient de profitabile. Deși obiectivul asigurării sănătății publice pentru pacienții ar trebui să primeze asupra obiectivelor comerciale și de profit ale producătorilor, practica pieței farmaceutice arată că atât timp cât promovează o politică a prețului minim, statul nu poate ține companiile farmaceutice pe piață, prin urmare, trebuie găste soluții alternative pentru ca pacienții să aibă acces la medicamente.
O astfel de soluție este includerea medicamentelor importate paralel, de către distribuitorii angro, în regim de compensare similar cu medicamentele aduse în țară, în mod direct, de catre producători. Deşi experienţa situaţiilor de lipsă a medicamentelor din ultimul an şi jumătate, arată clar că este o decizie necesară pentru a oferi statului pârghii suplimentare să asigurare disponibilitatea medicamentelor; este o decizie de politică publică care trenează și este un exemplu de întârziere administrativă care afectează pacienții , lipsindu-i de medicamente necesare.
