Premium
La finalul primului interviu acordat după instalarea Guvernului Orban, ministrul Justiţiei a fost rugat să transmită un mesaj cititorilor. Cătălin Predoiu s-a grăbit să păşească pe drumul nesigur al principiilor mereu enunţate, dar niciodată verificate cu adevărat. „Fiat Justitia, pereat Mundus” (Să se facă dreptate, de-ar fi să piară lumea), a răspuns ministrul, fără să bănuiască măcar că, după doar şase luni, vom fi în situaţia neplăcută de a se face dreptate cu riscul pieirii unora dintre noi.
Decizia Curţii Constituţionale prin care se anulează contravenţiile aplicate pentru încălcarea ordonanţelor militare a fost una prin care s-a făcut dreptate, s-au apărat drepturile şi libertăţile tuturor cetăţenilor şi s-a restabilit ordinea de drept, lucruri infinit mai preţioase pe termen lung decât cele câteva sute de mii de amenzi. Niciun jurist care se respectă, niciun absolvent de Drept dăruit de Pronie cu harul gândirii logice şi al ataşamentului faţă de adevăr nu poate contesta pe fond judecata celor nouă membri ai Curţii.
Se găsesc însă suficienţi propovăduitori ai abandonului temporar în braţele unui magister populi, îngrijoraţi public de soarta celor mulţi, care invocă inoportunităţi juridice şi un ipotetic interes general al societăţii. Căutările dincolo de orizontul interesului imediat li se par acestor înţelepţi ai momentului nu doar eretice, ci de-a dreptul criminale. Privind la ei, cetăţenii lipsiţi de elementare noţiuni de drept constituţional se simt probabil protejaţi, sperând că, după ce pericolul va fi trecut, tătucul protector va binevoi să le returneze libertatea întreagă şi neştirbită.
Sunt suficient de triste aceste vremuri şi fără să ne fugărim unii pe alţii cu revolverul ideologic în mână. După cum vedem, lucrurile nu sunt cercetate, lămurite şi ancorate într-un punct fix. În virtutea coerenţei logico-juridice, putem presupune că pe 13 mai Curtea Constituţională va fi obligată să constate că şi OUG 21/2004 privind Sistemul Naţional de Management al Situațiilor de Urgență este neconstituţională. Cu alte cuvinte, după 15 mai, nu se va putea limita exerciţiul unor drepturi şi libertăţi prin simple decizii ale Comitetului Special pentru Situaţii de Urgenţă.
Suntem blocaţi între nevoia constantă de a ne apăra drepturile şi susţinerile la fel de legitime ale specialiştilor care ne ameninţă cu un mereu neatins vârf al epidemiei. Şi atunci ce putem noi, muritori de rând aflaţi limita răbdării după două luni de izolare, să spunem? Doar să ne întrebăm precum Moromete – Unde mergem noi, domnule? Ce vină avem noi că în România se legiferează cu picioarele? Ce vină au judecătorii constituţionali că, în an electoral, autorităţile statului nu sunt dispuse la o colaborare loială?
Soluţia e de domeniul evidenţei, este la îndemână şi, în acelaşi timp atât de departe: un dialog instituţional real, urmat de un pact naţional anti-covid şi trecerea prin Parlament a oricăror decizii. S-a putut în 1995, la Snagov, iar de atunci parcă niciodată nu a mai fost atât de necesar ca acum. În urmă cu 25 de ani mai aveam în fruntea ţării oameni de stat, cu propriile lor păcate, însă capabili să stea la aceeaşi masă. Acum avem o mână de politruci aflaţi într-o imposibilitate materială de a-şi exercita adevărata vocaţie de mardeiaşi. Am fi excesiv de naivi să credem că „Pactul de la Snagov” mai e posibil azi, atâta timp cât puterea e blocată într-un discurs demn de 2017, iar opoziţia este chinuită de propria impostură. Şi atunci ne putem aştepta doar ca războiul politic să continue, noi să scăpam de restricţii după 15 mai, iar epidemia... Dumnezeu cu mila! Unde mergem, încotro ne îndreptăm? Nicăieri! Iar riscul e să ajungem într-adevăr acolo.
