Interviu cu regizorul Andrei Răuţu: 'Cred că fac parte dintr-o generaţie care are prea multe probleme închipuite'

Regizorul Andrei Răuţu vorbeşte într-un interviu acordat News.ro despre cel mai recent film al lui, „Bucureştiul văzut de sus”, pe care l-a prezentat anul acesta în festivaluri ca TIFF şi Anonimul, despre colaborarea cu cântăreaţa Marina Voica, dar şi despre proiectul la care lucrează în prezent şi despre pandemie şi perioada de izolare, care i-au schimbat planurile pentru 2020.

Ştefan Iancu, Marina Voica şi Elvira Deatcu fac parte din distribuţia scurtmetrajului „Bucureştiul văzut de sus”, potrivit news.ro.

Citește și: Gabriela Firea și Florentin Pandele, SHOW de zile mari: dansează pe melodia Jerusalema/ VIDEO

O bunică trebuie să îşi părăsească locuinţa fiindcă familia ei nu mai este capabilă să o îngrijească. Pe drumul spre azil, o umbră de vinovăţie începe să acopere ziua însorită.

„Ideea filmului a apărut în timp ce trăiam o experienţă similară în familie cu bunica mea. Şi a durat vreo doi ani, toată etapa cu internarea. Îmi aminteam din copilărie, din vizitele pe care i le făceam, că era tot timpul în casa ei o armonie. Oricât de încărcat aş fi venit, stăteam puţin cu ea şi mă eliberam. Simţeam asta în casa ei. Mi-a fost greu apoi să văd prin ce suferinţă a trecut atunci când s-a desprins de casă”.

Bunica lui, bolnavă de diabet, a fost diagnosticată cu Alzheimer. „Am vrut să las deschisă întrebarea asta în film: cât de mult ne putem implica noi în vieţile altora şi ce înseamnă să îţi asumi că tu decizi pentru viaţa celuilalt, chiar dacă, aparent, crezi că îl ajuţi, că îl vrei la adăpost, poate că e ceva egoist. În acelaşi timp, şi dacă îl laşi în casă şi se întâmplă ceva, te simţi vinovat... Din punctul meu de vedere, ce contează cel mai mult e afecţiunea. Cred că asta îl ajută cel mai mult pe cel care se confruntă cu boala asta. În acelaşi timp, ritmul în care trăim noi, în oraş, nu prea te lasă să te conectezi cu adevărat la omul respectiv şi să îi oferi afecţiunea de care are nevoie”.

Momentul în care bunica, interpretată de Marina Voica, îi cere fiicei, jucată de Elvira Deatcu, să o ţină de mână este, pentru regizor, un simbol al ideii de conectare reală, profundă, cu cel despre care spui că îl iubeşti, în orice tip de relaţie.

Citește și: Ludovic Orban strigă 'BINGO' în interiorul partidului: moțiunea de cenzură nu va trece

El a realizat mai multe înregistrări ale discuţiilor avute cu mama şi bunica lui, iar în 2018 a scris primul draft de scenariu. „Am folosit în construcţia dialogului din înregistrări. Cred că am fost un fel de reporter al propriei experienţe”.

„M-am gândit din start că aş vrea să o folosesc pe doamna Marina Voica în film. Am vizitat-o, i-am povestit. Ne ştiam de la un alt casting. De când am văzut-o prima dată, m-am gândit că dacă aş face un film cu o bunică din nou, după «Ela, panda şi madam», aş vrea să o folosesc pe ea, pentru că atât de mult seamănă cu bunica mea, ca postură. Nu am vrut să iau o doamnă mai puternică, am căutat să exprime, şi vizual, fragilitate”.

Andrei Răuţu, născut pe 19 martie 1986, a debutat în regia de film cu scurtmetrajul de ficţiune „Truth Hurts” (2012), selecţionat la Anonimul IFF. Au urmat, între altele, „Ela, panda şi madam” (2014), prezentat în numeroase festivaluri, scurtmetrajul documentar „Voltar às Raízes” (2015) şi „Perseids” (2017). A urmat cursurile Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „IL Caragiale”, secţia Regie (2013-2016), şi a studiat la Los Angeles şi Lisabona.

Izolare, pandemie şi anxietate

Dacă începutul anului se arăta promiţător şi atunci era optimist, pandemia i-a diminuat entuziasmul, însă el consideră că fiecare trebuie să lupte, în orice context, să reuşească să se exprime artistic.

„Aveam senzaţia, în iarnă, că va fi un an grozav. Începusem cu dreptul. Era deja un proiect anunţat, toată luna februarie am lucrat, ceea ce nu prea se întâmpla în alţi ani. Eram foarte optimist, energic, am terminat filmul. A început luna martie, se apropia ziua mea, dar a venit pandemia şi uşor, uşor, mi-a scăzut entuziasmul”.

În perioada de izolare, a încercat să facă un proiect online. Acesta nu s-a concretizat, însă s-a transformat şi regizorul este sigur acum că „va duce spre ceva”.

„Tocmai ce primisem un text şi începusem să lucrez cu doi actori, prin aplicaţia Zoom. Textul era destul de lung şi dura vreo oră repetiţia. La început am fost entuziasmat, dar, tot repetând, îmi dădeam seama că devine foarte plictisitor pentru mine... Am simţit că nu merge. Apoi m-am gândit că poate trebuie să fac un film, dar, la fel, a trebuit să asimilez şi tot textul ăla care avea o forţă literară, dar nu era ofertant dramatugic, cât era mai mult o exprimare a stărilor interioare care avea loc pe Facebook între cele două personaje. Interesant a fost că a apărut textul având ca temă nevoia omului de dragoste metafizică exact într-o perioadă de izolare”.

Este vorba despre doi scriitori, între care este o diferenţă de vârstă de 20 de ani, care încep o relaţie online şi se conectează foarte mult la nivel spiritual. „Mi se pare că aşa ar trebui să fie în construcţia unei relaţii – să vină lucrurile, cumva, de sus în jos. Noi, de cele mai multe ori, pornim relaţiile de jos în sus”.

Andrei Răuţu a regândit proiectul ca documentar. „Vreau să fac un fel de documentar-poem de scurt-mediu metraj, în genul filmelor city symphonies. El, în Botoşani, în timp ce ea e la Londra. Mă interesează un Botoşani pe timp de iarnă care tânjeşte la Londra şi invers. Ăsta ar fi proiectul care a început în pandemie şi acum pare că se conturează şi va duce spre ceva. Sunt sigur că va duce spre ceva”.

Cât despre planuri pe termen lung, Răuţu a spus: „Nu prea poţi să faci şi deja m-am obişnuit cu o oarecare stare de anxietate legat de asta. Perspectiva pe care aş vrea să o am versus ceea ce se întâmplă de fapt. E un pământ foarte instabil. Ca artist, ai varianta de a te desprinde total şi să îţi funcţioneze intuiţia la capacitate mult mai mare ca să prinzi din zbor tot felul de lucruri”.

„Dacă aş reuşi să am un remediu care să funcţioneze la stările de anxietate, ar putea fi o perioadă prolifică din punct de vedere creativ, dar, uneori, creierul intră într-un loop şi repeţi aceleaşi gânduri negative şi te concentrezi pe găsirea unor soluţii, iar în adânc freamătă ceva ce ar vrea să îşi găsească o exprimare. Dar trebuie, e o nevoie viscerală a oricărui artist să reuşească să îşi găsească mediul de exprimare şi modul, indiferent de condiţiile în care ne aflăm. Cred că fac parte dintr-o generaţie de oameni care au prea multe probleme închipuite. Nu e neapărat ceva concret. Acum, da, ne confruntăm cu ceva concret”.

El consideră că această criză sanitară poate fi „şi un alibi foarte bun” pentru rezultatele care nu apar. „Cred că fiecare trece printr-un proces personal complex şi rezultatele artistice nu apar când vrei. Poate fi şi un alibi foarte bun: să zici că e situaţia asta cu Covid şi de asta nu reuşesc să fac ce îmi propun. Dar, din nou, este lupta fiecăruia, în orice context ar fi, să reuşească. Şi dacă nu ar fi asta, lupta ar fi oricum. Acum este cumva mai uşor că poţi da vina pe asta”.