Premium
De vorbă cu politologul Emanuel Copilaş
Alexandru Petria: - Ce înseamnă şi cum e să fii un intelectual de stânga în România lui 2015? Mai ales că grosul intelectualilor de la noi este la dreapta palierului politic.
Emanuel Copilaş: - Înseamnă un pas înainte spre normalitate, aș risca să spun. Atâta timp cât stânga românească, mă refer la stânga independentă, nu cea politică - nu va fi acceptată ca partener legitim de discuții în mediul intelectual și în spațiul public, nu vom putea construi împreună un proiect de societate verosimil. Cultura românească este dominată de o dreaptă radicală, neoconservatoare în plan politic și neoliberală în plan economic, care, în ciuda liberalismului de care face atâta caz, nu are nicio propensiune spre dialog, toleranță sau compromis. Mai grav, liberalii autentici, așa cum este Sorin Adam Matei sau regretatul cărturar clujean Adrian Marino, li se par susceptibili de stângism, ceea ce spune tot despre cultura lor politică. Încă de la sfârșitul secolului XIX, cultura și politica românească au fost dominate de intelectuali conservatori, pentru care inegalitățile sociale, analfabetismul și disprețul fățiș, ostentativ chiar, al elitelor față de societate – nu reprezenta nimic ieșit din comun. Exceptând primele două decenii, când era încă insuficient consolidat, comunismul românesc a preluat clișee și stereotipii specifice naționalismului și chiar legionarismului interbelic. Astăzi, și mai ales în primul deceniu de după revoluție, mitul interbelicului este din nou la loc de cinste (pentru a afla cât și cum s-a dezvoltat România între cele două războaie mondiale recomand excelenta lucrare a lui Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Economia politică a capitalismului românesc, apărută anul trecut la Editura Tact). Așa cum observă profesorul Adrian Paul Iliescu într-o carte prea puțin cunoscută (Anatomia Răului Politic, apărută în 2006 la Ideea Europeană), autovictimizarea și bagatelizarea sunt tehnicile specifice prin care intelectualii noștri publici eludează criticile pertinente care li se aduc. Linșajul practicat de tot felul de frustrați fără operă și miștocăreala anecdotică, pe un ton captivant de uncheș blajin – așa înțeleg ei să dialogheze și să ia în considerare și celelalte voci din spațiul public.
- Când se discută despre stânga, având experienţa istoriei, fie şi inconştient, gândurile se îndreaptă spre Rusia, privită ca un pericol. Vom avea un război pornit de acolo?
- Când se discută despre stânga, gândurile ar trebui să se îndrepte spre modelul social suedez din timpul Războiului Rece și spre statul postbelic al bunăstării, nu neapărat spre Rusia. Rusia de astăzi este un stat ultra-conservator, tradiționalist și mafiot, care nu are absolut nimic de-a face cu nici unul dintre idealurile stângii. Aceasta este o manipulare clasică al cărei impact, din păcate, este încă puternic. Pe timp de criză, revendicările sociale sunt în general asociate cu Rusia și cu eșecul comunismului sovietic. Se uită însă că, până la sfârșitul anilor 1960, ratele de creștere economică ale URSS-ului erau comparabile cu cele ale Chinei de astăzi, ca să nu mai vorbim de creșterea nivelului de urbanizare și de reducerea considerabilă a analfabetismului. Pentru majoritatea rușilor, comunismul a reprezentat un categoric pas înainte în raport cu epoca țaristă. Sigur, costurile umane ale acestei modernizări agresive care a fost comunismul sovietic au fost enorme. Dar aceleași costuri sociale le-a plătit și Anglia, de exemplu, în prima jumătate a secolului XIX, atunci când procesul accelerat de industrializare a indus dislocări sociale de proporții. Romanele lui Charles Dickens sau ale lui Emile Zola, în Franța, reprezintă o frescă fidelă a epocii. Mai departe, prea puțin se știe că Marea Teroare care a avut apogeul în 1937, decimarea vechii elite bolșevice și a Armatei Roșii, cuplată cu ravagiile produse, în mediul rural, de colectivizare – nu se datorează exclusiv iraționalității lui Stalin, ci au și importante cauze exogene. Criza economică din Occident punea sub semnul întrebării posibilitatea URSS de a se aproviziona sistematic de pe piețele externe cu alimentele necesare „construcției socialismului”, așa că Stalin a optat, și din motive ideologice, firește, dar și datorită incertitudinii și a fluctuațiilor economiei mondiale, pentru colectivizarea agriculturii. Războiul care se prefigura la orizont cu Germania nazistă, în ciuda tratatului Ribbentrop-Molotov, semnat în 1939 – reprezintă un alt factor care explică (nu și justifică) epurările din 1936-1937: Stalin avea nevoie, în caz de război, de un partid și de o armată fidele, ori ambele erau înțesate de simpatizanți ai vechiului regim. Mai târziu, după 1970, decăderea economică a URSS nu poate fi separată de ascensiunea neoliberalismului și de intensificarea conflictului dintre cele două superputeri.
Revenind, „pericolul rusesc” nu este altceva decât o formă rudimentară de abatere a atenției publice de la problemele reale, structurale, cu care ne confruntăm. Îmi aduce aminte de isteria anticomunistă inițiată de senatorul republican Joseph McCarthy în America anilor 1940-1950, nimic altceva decât un circ agresiv prin care senatorul alcătuia din senin liste cu spioni sovietici (citește inamici politici), cerând destituirea acestora din funcțiile publice pe care le ocupau. Un adevărat patriot, nu-i așa? Cam asta înseamnă azi „pericolul rusesc”: o formă de presiune politică internă, un mijloc de a-ți stigmatiza și desconsidera adversarii care nu are nimic de-a face cu Rusia propriu-zisă. Și ca să vă răspund, nu cred că NATO va intra prea curând într-un conflict generalizat cu Rusia. Dacă o va face, va fi din cauza degradării situației din Ucraina și din cauza iresponsabilității Statelor Unite, care își propun înarmarea armatei ucrainiene, în ciuda faptului că aceasta nu are nici cea mai mică șansă să învingă Rusia. Dar așa se fac afacerile, așa au ieșit bani buni și din invadarea Irakului, și din războiul împotriva terorii... Plus că vorbim și despre resursele naturale ale Ucrainei (și de mâna de muncă ieftină de acolo), pe care, într-un context de criză, le vor, la prețuri tot de criză, și americanii, și europenii, chiar și chinezii. A nu înțelege importanța strategică a Ucrainei pentru Rusia înseamnă a fi pur și simplu inconștient. În aceste condiții, federalizarea Ucrainei începe să devină pe zi ce trece singura măsură viabilă pentru pacificarea regiunii. Sigur că și Rusia este agresivă și resentimentară, dar trebuie să înțelegem că nici Occidentul, cel puțin așa cum se comportă acum, nu este cu nimic mai prejos. În plus, poziția Rusiei este, încă de la finalul Războiului Rece, una defensivă: avansul implacabil al NATO în zona sa de influență (Europa de Est) și, mai nou, chiar în spațiul post-sovietic, nu are cum să o lase indiferentă. NATO promisese solemn, la începutul anilor 1990, că va ține cont de interesele strategice rusești și că nu se va extinde înspre Est. Dar și Statele Unite au interese strategice, în numele cărora pot minți nonșalant, că doar așa se face (geo)politica - nu numai Rusia, nu-i așa? Problema este că interesele strategice americane se întind pe tot globul.
- M-aş opri puţin asupra eurasianismului. Ce e el, de fapt, că sunt felurite discuţii? Reprezintă un pericol pentru ţara noastră?
- În niciun caz. Nu are aderența necesară pentru a reprezenta un pericol. Neoeurasianismul reprezintă o formă specifică de fascism rus, un fel de naționalism imperial sau de geopolitică imperială, în timp ce eurasianismul clasic reprezenta mai degrabă o reacție culturală defensivă la adresa ascensiunii globale a Occidentului. Aș prefera să nu intru în detalii, care sunt multe și complexe și pe care le găsiți în ultima mea carte, într-un capitol dedicat integral acestei ideologii.
-Da, în „Incursiuni în istoria politică şi intelectuală a secolului XX”, un volum extrem de interesant, apărut la Adenium. Vorbiţi-mi, vă rog, despre carte.
- Este vorba de un volum relativ eclectic, alcătuit din studii și eseuri pe care le-am publicat în ultimii ani. Centrul de greutate al volumului este dat de câteva dezbateri intelectuale și politice ale căror contururi au fost trasate în secolul XIX, au ajuns la maturitate în secolul XX și ale căror consecințe reverberează până în prezent. Nu l-am gândit ca un volum unitar, ci mai degrabă am urmărit să aduc laolaltă teme de reflecție centrale pentru identitatea politică a secolului XX într-un efort de a le înțelege mai bine.
- Ce şanse credeţi că are la noi stânga în perioada imediat următoare, în condiţiile în care nu avem acum un partid real de stânga?
- La nivelul politicii oficiale, prea puține. Ceea ce nu e neapărat rău. Un partid autentic de stânga, o Syriza românească, dacă vreți, are puține șanse de a se materializa în prezent fără a se compromite la scurt timp după înființare. Vorbim de un partid social-democrat vehiculând teme social-emancipatoare specifice anilor 1960, pentru că asta este de fapt Syriza, nu unul comunist. În schimb, se cristalizează o masă critică tot mai contestatară în raport cu austeritatea și cu direcția neoliberală propunțată (în sensul de antidemocratică) spre care se îndreaptă România. Numai de aici se poate configura, pe viitor, un partid de stânga în adevăratul înțeles al cuvântului, care să propună un proiect de societate nou, bazat pe o distribuire și o redistribuire cât mai echitabile ale resurselor de care dispunem și pe respect reciproc, nu pe învrăjbirea unor categorii sociale împotriva altora.
- Proiecte?
- Urmează să apară anul acesta la editura Polirom un volum intitulat Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, în care mă ocup de melanjul ideologic (aparent) bizar dintre naționalism și comunism în perioada cuprinsă între 1965 și 1989. De asemenea, sunt pe ultima sută de metri în ceea ce privește finalizarea unui volum de publicistică politică programat să apară la editura Adenium și care va fi intitulat Exerciții critice. Polemici, publicistică și note de lectură. Nu în ultimul rând, îi voi ajuta pe profesorii Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu la editarea unui volum despre starea și perspectivele liberalismului românesc. Dacă totul decurge așa cum am planificat, ceea ce nu se întâmplă niciodată, vara aceasta o voi rezerva lecturilor filozofice, urmând ca din toamnă să încep lucrul la o nouă carte despre contradicțiile dintre statul și partidul comunist român în timpul conducerii ceaușiste.
- Vă mulţumesc.
Interviu realizat de Alexandru Petria
