Intri în biserică când ți se prăbușește lumea. Când diagnosticul e crunt, când copilul e bolnav, când partenerul te părăsește, când banii s-au terminat. Alergi la Dumnezeu. Plângi în genunchi, aprinzi lumânări cu mâinile tremurânde, te rogi disperat pentru un miracol. Dar când totul merge bine?.
Când familia e sănătoasă, când ai serviciu, când te trezești dimineața fără dureri? Atunci biserica devine invizibilă. Dumnezeu devine o amintire vagă, ceva pentru duminici - dacă nu ai altceva mai interesant de făcut. Transformăm relația cu Dumnezeu într-o tranzacție comercială: eu vin la Tine când am probleme, Tu le rezolvi, apoi ne vedem poate la următoarea criză. Între timp, viața merge înainte fără El, informează Mediafax.
Am stat de vorbă cu părintele Francisc Doboș să înțelegem. Un dialog fără ipocrizie, fără răspunsuri prefabricate. Un dialog despre adevărul crud pe care toți îl știm, dar puțini îl recunosc.
Reporter: A devenit Dumnezeu o ambulanță spirituală pentru noi?
Francisc Doboș: Cred că Dumnezeu a fost folosit mai dintotdeauna în interes. E un drum să treci sau să ajungi la o credință profundă în Dumnezeu, să treci de la interes la o relație de credință, de iubire, de frecventare, în care interesul să intre pe locul doi. Să ajungi să crezi în Dumnezeu, fără să mai urmărești doar beneficiile lumești ale credinței.
Nu contează cum ajungem la Dumnezeu. Cam toată lumea ajunge la Dumnezeu oarecum din interes. Este ca viața. Copilul cere de mâncare mamei, descoperă iubirea mamei prin micul interes. Iubirea se învață, credința se învață. Eu îmi dau seama de acest aspect, pe care îl descopăr uneori cu durere la oameni. Vin la Dumnezeu ca la un MC. Un maestru de ceremonii.
Spiritual. Așa cum vin și la biserică, așa cum vin și la preot de multe ori și tind să fiu puțin frustrat când văd oameni care vin doar ca să-și aranjeze un eveniment. Fie că e vorba de un botez, de o nuntă sau de alte aspecte ale vieții, dar nu au o credință concretă, întrupată.
Nu au trecut prin Betleem , nu au trecut prin întruparea lui Dumnezeu în viața lor. E undeva la limita superstiției. Dumnezeu ca o ambulanță spirituală.
Nu mai e nevoie, Doamne, am găsit loc de parcare
E ca în acea gluma a omului care trebuia să semneze un contract de milioane de euro și nu găsea un loc de parcare în București sau în Cluj. Și se ruga la Dumnezeu „Doamne, ajută-mă să găsesc un loc de parcare, că jumătate din ceea ce semnez voi da la biserică, să zicem. Sau la săraci. Drept pentru care se eliberează un loc în fața lui și îi spune lui Dumnezeu: „Nu mai e nevoie, Doamne, am găsit”.
Ajungem să ne folosim unii de alții uneori și în relațiile noastre, în relații comerciale, afective, de prietenie.
Iubirea noastră trebuie educată. Credința noastră are nevoie de o forjare. Altfel, egoismul nostru învinge asupra generozității sau asupra vulnerabilității.
Și avem nevoie, mai ales în perioada aceasta, când printre sunete de clopoței, de colinde, de cadouri, pare că totul este magic. Am alergie oarecum pentru că acest cuvânt exprimă ambulanța spirituală. Ambulanța asta spirituală, când de fapt magicul ține de puterea noastră.
Mergem la Moș Crăciun, nu la Betleem
Mergem sau tindem spre Nord, spre reni, spre Moș Crăciun, dar poate mai puțin spre Betleem. Împodobim brazi, ceea ce este foarte bine, dar poate uităm să creăm atmosfera, să spunem, ieslea, în casele noastre, scena nașterii Lui Dumnezeu. Dar nu este doar una teatrală. Cum facem să nu amestecăm magia cu harul?
Cum reușim să devenim vulnerabili, să nu ne simțim noi Dumnezeu? Sau Dumnezeul propriei vieți? Și când dăm de greu, „scuze, acum nu s-a mai eliberat locul acela de parcare, Doamne, dacă poți, ajută-mă!”.
Reporter: Există un Dumnezeu diferit pentru cei în suferință față de cei fericiți?
Francisc Doboș: Este același Dumnezeu. Se schimbă doar dioptria mea, situația mea concretă, atunci când sunt în suferință sau când sunt și mă regăsesc într-o euforie spirituală, relațională. E același Dumnezeu. Unde este Dumnezeu când sunt fericit? Este acolo. Unde este Dumnezeu când sufăr?
Este tot în mine. Este pe cruce. Dar este prezent în mine, este prezent în celălalt pe care l-am făcut să sufere și avem nevoie să balansăm credința noastră între răstignire și Înviere.
E tot același Dumnezeu. Dar nu ne oprim doar pe cruce. Credința profundă te face să realizezi că orice suferință nu este aici pe pământ. Nu dăinuie veșnic. Și să ne antrenăm într-o răbdare proactivă, care nu înseamnă delăsare, înseamnă implicare. Înseamnă vindecare. Și nu este doar o auto-vindecare. Nu este o rețetă spirituală, pentru că trecem așa prin geografia lumii noastre, oamenii care tin spre nord, merg la Cercul Polar, reni, sanie, Moș Crăciun, sau, relațional, vindecările, oarecum le consider eu, asiatice. Acelea de dezvoltare personală, de retreat-uri, tot un fel de unde eu devin parte din rețetă sau din vindecare.
E un fel, iarăși, de o idolatrie nu neapărat modernă. În care eu sunt idolul. Puterea de mântuire ține de mine.
Nu neapărat de harul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a pus toate calitățile ca să ne depășim.
Sau să ne depășim limitele, fricile, vulnerabilitățile. Dar, în același timp, credința în Dumnezeu mă face să colaborez cu El. Să nu trebuiască să fiu eu mereu în centru.
Așa cum o mamă de familie, atunci când are un copil, mai mulți copii, nu încearcă să fie părinte în centrul atenției, ci se bucură când copiii devin fericiți. Este important să redescoperim această dimensiune a generozității în slujire.
Așa cum o mamă slujește. Îi slujește pe proprii copii. Face de toate, orice.
Un tată de familie face orice. Ar trebui să facă. Dar este imaginea aceasta. Egoismul câteodată învinge generozitatea noastră. Și tocmai de aici ne întoarcem la Dumnezeu ca o ambulanță spirituală sau ca un fel de panaceu când avem noi nevoie. Luăm o porție de Dumnezeu, că în rest ne descurcăm noi.
Delegăm cadourilor cadoul timpului nostru sau al vieții noastre
Devine Dumnezeu un fel de plasture atunci când ne rănim. Și în rest? Omul credincios, profund credincios, întrupat sau îmbibat de Dumnezeu, nu îl va folosi pe Dumnezeu. Nu îl va folosi nici împotriva altora, că sunt pe drumul greșit. Nu ducem războaie spirituale pentru cei care încă nu L-au văzut pe Dumnezeu. Sau încă nu L-au întâlnit sau cred că viața lor este Dumnezeu. Suntem în perioada aceasta a nașterii Domnului, care se repetă în fiecare an, dar așa cum o spun de Paști, învierea nu este doar ceva de povestit, la fel și nașterea Lui Dumnezeu în istoria noastră nu este doar de povestit, este de întrupat în mine.
Și să menținem acest balans între agitația zilnică, pentru că trăim în lumea noastră și observăm ce se întâmplă. Oamenii alergă. Alergă după cadouri, dar uită să devină ei cadoul întrupat.
Poate bunătate, iertare, gând bun, întoarcere la cele sfinte. Și încercăm prin lucrurile exterioare să înlocuim ceea ce ar trebui să vină din inima noastră. Delegăm cadourilor, de multe ori, cadoul timpului nostru sau al vieții noastre.
Reporter: Cum ar fi viața noastră dacă Dumnezeu ne-ar întoarce spatele așa cum îl întoarcem noi când ne este bine?
Francisc Doboș: Nu întoarce niciodată Dumnezeu spatele ca să ne refuze. Întoarce uneori spatele ca să ne protejeze, ca să putem observa. Sunt nenumărate situații ale vieții când ni se pare că Dumnezeu a dispărut, că ne-a întors spatele, că și-a întors fața de la noi.
Dar este momentul când cel rău, dușmanul lui Dumnezeu, diavolul, vrea să ne spună: „Vezi? Ai crezut în El până și El ți-a întors spatele”. Este această ispită de care a avut parte și Hristos, de care avem parte fiecare dintre noi atunci când ne încredem în Dumnezeu și vedem că nu s-a rezolvat, că celor răi le merge bine, că situații neprevăzute ale vieții nu se rezolvă așa cum ne-am fi așteptat noi.
Și zicem „Doamne, dar am crezut în Tine. Unde ai fost când eu sufeream?”. Și cu credință ajungem să ne dăm seama că Dumnezeu era acolo cu noi când sufeream.
Nu întoarce niciodată spatele. Poate întoarce celălalt obraz. Ne certăm adesea cu Dumnezeu sau îl pălmuim pe Dumnezeu și nu se supără nici măcar pe răzvratirea noastră.
Dar foarte mulți spun că au înțeles credința abia după ce au avut parte de o tragedie în viață. Și asta înseamnă că Dumnezeu ne zdrobește înainte de a ajunge la El?
Nu este obligatoriu să ajungem la credință doar prin suferință. Dar și suferința este o cale. Suferința purifică privirea de autosuficiență, de aroganță. De această ispită de a fi noi Dumnezeu. Doar pentru cel care se lasă purificat sau forjat. Pe unii suferința îi împietrește. Sau îi îndepărtează. Depinde dioptria spirituală. Examenul oftalmologic spiritual. Cum interpretăm și ce greutate dăm. Pentru că pe unii suferința îi face să urască mai mult. Pe oameni, pe Dumnezeu. Pe omul vulnerabil. Omul sfânt. Dar nu doar cel din calendar. Cel real. Din societatea de astăzi.
Încerc să mă includ în omul credincios care pe lângă simțul umorului, autoironie sănătoasă, tind să cred că am fost binecuvântat cu darul credinței. Și cu darul credinței care mă scoate din ispita de a mă considera eu autosuficient.
Și doar să mimez slujirea lui Dumnezeu. Că în rest, mă descurc eu. Apropo de această ispită a omului modern. Care se descurcă. Care se descurcă și atâta vreme cât nu s-a rănit sau nu s-a lovit. Nu mai apelează la Dumnezeu.
Dar este experiența pe care orice preot o face cu mulți oameni. Cu mulți credincioși pe care îi numesc credincioșii pe patru roți.
Care sunt aduși la botez. Care sunt aduși de o mașină la muntă. Și de dric la mormântare.
Este credința de eveniment. Dar nu este relațională. Nu implică convertirea mea.
Ci mai degrabă devine zahariseala spirituală pe tortul pe care l-am gătit eu, al vieții mele. Și atunci punem o brumă sau o glazură de Dumnezeu doar peste planurile noastre. Când ajungem și vedem că se dărâmă sau se strică tortul, evident că ispita este să dăm vina pe glazură.
Sau pe cireașa de pe tort. Adică tot pe Dumnezeu. Fără să avem responsabilitatea că l-am ispitit pe Dumnezeu.
Iosif: Personajul uitat de Crăciun
Regăsim și îmi place să cred episoadele acestea în preajma Crăciunului, a nașterii Domnului din Evanghelie. O figură puțin valorizată de obicei de Crăciun sau nașterea Domnului este ieslea. Sunt magii, sunt păstori, dar este Maria, Sfânta Fecioară și Iisus. Oarecum în umbră este un alt personaj. Este Iosif. Nu zice niciun cuvânt. E logodit cu Maria. Află că femeia asta cu care vrea să se căsătorească, să-și facă un plan de viitor, așteaptă un copil.
Și că nu e al lui. O lectură oarecum omenească. Poate unii dintre cei care vor auzi aceste cuvinte sau le vor citi, își vor aduce aminte că prin anii 90 e un film apărut în Italia, „Per amore, solo per amore”.
Unde Sfânta Fecioară Maria este interpretată de Penelope Cruz, când era ea foarte tânără. Și este figura lui Iosif acolo. Atât de uman, urla în el: „Ce faci Doamne? Adică ce caut? Nu ți-ai găsit altă femeie? Dar de ce tocmai pe logodnica mea? Adică foarte uman. Ne dă voie Dumnezeu să fim umani, să avem, să reacționăm. Dar mai apoi să-ți dai seama că Dumnezeu te călăuzește, pe lângă planul pe care îl ai cu propria viață, la un moment dat Dumnezeu își strecoară și planul lui. Pe care poți să-l accepti sau să nu-l accepti.
Poți să te încăpățânezi, să-ți urmezi idealul, dar, iarăși, poate să fie un ideal care se rezolvă doar pe Pământ. Scopul nostru nu este să trăim doar 100 sau plus, mai mult de 100 de ani, ci să trăim veșnic. Credința noastră ne face să depășim limitele timpului.
Și tocmai de aceea, orice suferință aici pe Pământ e relativă. Da, pare enormă, pare totală. Sau par situații fără ieșire care ne duc uneori la durere profundă sau la depresie.
Dar pentru omul care trăiește încă din timp de pe Pământ, din veșnicia lui Dumnezeu, toate au sens. Toate capătă Înviere.
Reporter: Și ce îi spune preotul enoriașului care recunoaște „Părinte, am nevoie de Dumnezeu când sunt doar distrus. În rest, mă descurc”?
Francisc Doboș: Este reală și foarte des întâlnită această atitudine. Uneori, de cele mai multe ori, nu îți spun. Îți spun după ce au realizat.
Uite ce nesăbuit am fost. M-am comportat așa. Și ajung să recunoască după ce s-au lovit, după ce au căzut și au văzut că singuri nu se descurcă.
Uneori nu trebuie să spun eu. Ajunge doar să fac în așa fel, pun acele întrebări, prin care cel care vine la Dumnezeu sau apelează la Dumnezeu prin preot să-și dea singurul răspuns.
Că în fond, omul trebuie să fie călăuzit. Îi dau undița. Pescuiește tu. Dă-ți tu seama, nu-ți dau eu răspunsul. Ți-l vei da singur.
Și ajunge la un moment dat „ah, nu m-am gândit niciodată la acest aspect. A trecut Dumnezeu de atâtea ori prin viața mea, prin venele mele, prin mintea mea. Și nu mi-am dat seama.
Aceleași cuvinte, aceleași situații de viață, poate aceleași persoane pe care nu le-am văzut, cu ochii iubirii, cu ochii înțelegerii, dimpotrivă, mă deranjau, deveneau un fel de obstacol. Și la o altă lectură, a vieții, a durerilor, să-mi dau seama că aia era ocazia potrivită. De a-L întâlni pe Dumnezeu sau de a mă lăsa întâlnit în iubirea față de El, într-o nouă prietenie, într-o nouă relație. Fie cu Dumnezeu, sau fie cu persoane noi din viața noastră.
Comentează