Fostul președinte Ion Iliescu afirmă într-un podcast că nu a fost neapărat fericit ca om de stângă, că principala sa calitate este că poate să înoate în ape tulburi și că are un zâmbet de Dacie.
Ionuț Vulpescu: De ce v-ați intitulat memoriile „Destinul unui om de stânga”?
Ion Iliescu: Toată viața mea am fost la stânga: m-am născut în comunism și am putut contribui la crearea unei democrații pe care am guvernat-o ca un social-democrat. Nu poate fi numită decât destin această așezare istorică, ideologică și afectivă, la stânga (...) Știți, poate, textul prietenului meu, Radu Florian, „De ce nu pot să fiu de dreapta?” care e o întrebare mai bună decât „de ce sunteți de stânga?” Radu Florian declara că toată viața s-a simțit responsabil față de reînnoirea stângii democratice, acolo unde două valori fundamentale dădeau apetit pentru istorie și viitor: progresul și libertatea. Nu era la modă să fii de stânga acum treizeci de ani, după căderea comunismului, și se pare că în anii care au urmat cu atât mai puțin, dacă voiai să fii în grațiile așa-zișilor intelectuali, nu aveai ce să cauți la stânga. Dar vorba prietenului meu, „nu sunt la modă, cum nu am fost nici în trecut. Nu fac parte din aceia pentru care moda e mai importantă decât propria identitate”. Consimt întru totul. Am fost la stânga nu pentru că am avut buzunarele goale, ci pentru că nu am vrut niciodată să le umplu sau să le leg de ale altora. Am fost la stânga nu pentru că era calea cea mai scurtă către Cotroceni, ci către inima oamenilor. Am fost la stânga nu pentru că mi s-a potrivit, ci pentru că nu am vrut să plec de acolo niciodată. Am fost la stânga nu pentru că am suferit în comunism, ci pentru că era singura aripă a spectrului politic care nu îi lăsa în urmă pe cei fragili. Am fost la stânga nu pentru că trăisem în comunism, ci pentru că înțelegeam social-democrația care putea să vină după el. Am fost la stânga nu pentru că acolo m-a găsit 1989, ci pentru că de acolo am scris, alături de alții, cu valori similare, istoria democrației, de la stânga spre dreapta. Care acum pe undeva s-a pierdut… Nu am fost neapărat fericit la stânga, dar am putut să fac pe alții fericiți plecând de aici.
Ionuț Vulpescu: Care este cea calitatea dumneavoastră fundamentală?
Ion Iliescu: Ca orice individ născut în zodia Pești, înot foarte bine în ape tulburi… Adică am o formă de echilibru, care m-a ajutat enorm în ceea ce a însemnat activitatea mea publică. Uitându-mă în urmă, la cronologiile vitrege ale istoriei democrației noastre, mă întreb cum ar fi fost, chiar dacă istoria nu se privește contrafactual, ca în locul meu, în momentele dramatice din primăvara lui 1990, ale conflictului interetnic de la Târgu Mureș, să fi fost un individ visceral, coleric, nu un tip cumpănit? Spre ce ar fi putut să o apuce România, pe fondul unui climat politic extern hipercomplicat, întreținut de relicvele fostei Iugoslavii, dacă aș fi judecat după primul impuls, nu după ultimul gând lucid și conștient dintr-o lungă serie de calcule și frământări? Sunt de părere că temperamentul politic al unei țări depinde foarte mult de caracterul nativ al unui lider. Ba chiar că e o legătură organică între voința politică generală, a unui stat, și voința politică particulară, a unui lider.
Ionuț Vulpescu: Dar defectul cel mai mare?
Ion Iliescu: Un defect care cred că derivă din profesie, e un defect profesional: mă raportez foarte științific la lucrurile mai puțin științifice, cele pe care poeții preferă să le descrie altfel. Sunt alergic la lipsa de responsabilitate, care face democrațiile să fie disfuncționale și care uneori duce masculinitatea în derizoriu, am anticorpi la birocrațiile sufocante și la construcțiile absurde care nu de puține ori au însoțit rațiunea publică. Calculez timpul în decizii, resurse, oportunități de progres și etape ale competenței. Nu mai pot fi docil când aud în diverse retorici, unele subtil manipulative, că unele lucruri s-au rezolvat „neputându-se face” și că asta e o clasică treabă românească. Poate jargonul eșecului se va mai schimba, dar românii ar trebui să se inflameze când confortul și pasivitatea sunt asociate cu o genă românească.
Ionuț Vulpescu: Zâmbetul v-a făcut celebru. Dacă mai era cazul… Ce ascunde acest surâs?
Ion Iliescu: Am un zâmbet de Dacie, dacă nu știați… (n.a. râde). În 1999 unii au zis că bordul Daciilor românești e făcut după zâmbetul meu. Deci am un zâmbet industrial, cu patru viteze. Dacă poți să faci o mașină după zâmbetul meu, poți să faci și o țară după gustul meu… Eu am zâmbit cu toată inima, ori de câte ori am făcut-o, și mi se pare uman să îți îngădui să zâmbești, să fii furios, să fii sentimental. Sunt sigur că fără carismă, un om politic nu are nicio șansă, dar îmi place să cred că mintea lui Ion Iliescu a făcut mai multe furori decât zâmbetul lui. Am avut și zâmbete amare, în anii mei de experiență politică, dar mă încântă faptul că publicul a rămas cu varianta veselă. Ce poate ascunde zâmbetul unui om? O calitate profund umană, empatia, și îmi îngădui să o spun, fără aroganță, și o formă de inteligență. Umorul aparține minților deschise. Nu am fost tipul de Președinte căruia să îi placă glumele lui, dar o spun cu detașare, am fost personajul celor mai multe glume legate de putere și longevitate. Am mai vorbit despre memeurile de pe Internet. Apropo, dacă îl întrebați pe ChatGPT de zâmbetul lui Ion Iliescu, știe să vă răspundă că e celebru și prietenos. Mi-a arătat cineva recent un filmuleț generat de inteligența artificială cu mine în 2099, după înmormântarea lui Musk. Nu păream foarte convins de teleportări și de traficul din București descurcat de navete spațiale, dar zâmbeam. E bine că în toate lumile posibile, vorba lui Leibniz, Ion Iliescu zâmbește.
Comentează