Moartea lui Ion Iliescu marchează simbolic sfârșitul unei epoci și deschide calea unei reevaluări oneste, fără patimă, dar cu responsabilitate față de adevăr. Pentru că despre adevăr este vorba atunci când vorbim despre omul care, deși format în structurile comuniste ale vechiului regim, a avut un rol esențial în menținerea unității teritoriale a României și în ancorarea ei geopolitică în structurile occidentale.
Istoria îl va judeca pe Iliescu și pentru păcatele grele, sângele vărsat la Revoluția din 1989, ambiguitățile implicării sale în mineriade și, mai ales, perpetuarea unei oligarhii securisto comuniste sub masca democrației. Dar istoria, dacă vrea să fie dreaptă, trebuie să pună în balanță și cealaltă față a realității.
În anii 1990, când fosta Iugoslavie se destrăma în haos și sânge, când Cehoslovacia se rupea în două sub presiune internațională discretă, iar Transilvania era vizată de diverse cercuri de interese ca proiect pilot de autonomie, Iliescu, cu toate metehnele unui “vulpoi bătrân” crescut în sistemul communist, a știut să țină România întreagă. A jucat dublu, poate, dar a jucat cu inteligență și calm, evitând atât disoluția internă, cât și captivitatea externă.
Mulți se întreabă de ce țările din est au fost atât de rapid capturate economic după 1989. Răspunsul este simplu pentru cei care privesc dincolo de perdelele de fum, revoluțiile est europene au fost, în bună măsură, operele coordonate ale marilor servicii occidentale și estice, CIA, BND, MI6, KGB, etc. menite să creeze vid de putere și să permită acapararea resurselor de către marii jucători globali. România, neexperimentată în capitalism, a fost țintă ușoară.
Iliescu nu a oprit acest proces, dar l-a încetinit. Nu a avut o viziune socială sau liberală autentică, dar a avut o viziune geopolitică. A fost suficient de comunist ca să înțeleagă jocul Rusiei și suficient de deschis spre Vest ca să ancoreze România în NATO și să demareze negocierile pentru aderarea la UE. Nu a fost eroul pe care ni l-am dorit, dar poate a fost scutul pe care l-am avut.
Astăzi, când România este din nou fragmentată social, polarizată economic și vulnerabilă geopolitic, dispariția lui Ion Iliescu nu este doar plecarea unui fost președinte. Este sfârșitul unei generații de lideri care, cu toate compromisurile lor, aveau o busolă, statul național, unitar și independent.
Nu putem să nu tragem un semnal de alarmă, dacă nu învățăm din trecut, dacă nu știm să deosebim esența de formă, riscăm ca, în numele democrației și al libertății, să pierdem exact ceea ce aceste idealuri presupun, suveranitatea.
Ion Iliescu a fost o figură controversată, dar istoria nu este despre simpatii, ci despre înțelegere. Iar înțelegerea adevărată începe cu recunoașterea faptelor, nu cu ștergerea lor.
În loc să-l mitizăm sau să-l demonizăm, poate ar fi timpul să-l folosim ca exemplu de analiză geopolitică și de luciditate în haos. Pentru că, uneori, istoria nu se face cu sfinți. Ci cu oameni care știu când să nu clipească.
Ninel PEIA
Senator al României
Chestor al Senatului
Comentează