Astăzi înţelegem mult mai bine că emoţia şi inteligenţa sunt inseparabile şi că acestea sunt moduri esenţiale prin care putem înţelege ce înseamnă să fii om, observă scriitorul José Luís Peixoto, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori portughezi contemporani, într-un interviu pentru AGERPRES.
José Luís Peixoto a vizitat recent România, unde a participat la cea de-a XVIII-a ediţie a Târgului de Carte Bookfest de la Bucureşti (28 mai - 1 iunie), ocazie cu care şi-a lansat cel mai recent roman tradus în limba română, "Câinii din Galveias" (editura Trei, 2025, traducere Simina Popa), cel mai premiat titlu al său. Portugalia a fost invitata de onoare a ediţiei din acest an a târgului. În interviul acordat AGERPRES, Peixoto oferă detalii despre cum şi-a construit romanele şi cum a evoluat cariera sa, dar şi despre atmosfera din jurul său la ultima sa vizită în ţara noastră.
Autorul portughez, care este foarte îndrăgit în România, mai are traduse în limba română încă şase volume: "Nicio privire" (Polirom, 2009, traducere Clarisa Lima), "Cimitirul de piane" (Polirom, 2010, traducere Clarisa Lima), "Autobiografie" (Trei, 2020, traducere Simina Popa), "Cronici" (Electra, 2020, traducere Georgiana Barbulescu şi Angela Radu), "Poeme reunite" (Electra, 2021, traducere Georgiana Barbulescu), "Mi-ai murit" (Charmides, 2022, traducere Dinu Flămând, Cristina Dăscălescu Dordea).
AGERPRES: L-aţi numit de mai multe ori pe William Faulkner, un mare autor al sudului, printre scriitorii preferaţi, şi tot despre sud scrieţi şi în "Câinii din Galveias" - dar şi, de exemplu, în "Nicio privire", şi atunci trebuie să vă întreb: este sudul la fel peste tot?
José Luís Peixoto: Sudul este întotdeauna relativ. Ceea ce numim 'sud' depinde de locul în care ne aflăm, pentru că unele diferenţe pot fi radicale, în special atunci când vorbim de emisfere diferite. Dar există, este adevărat, şi nişte asemănări. Adesea, în sud, legătura cu pământul pare mai puternică, ritmul vieţii pare mai lent, tradiţiile par mai bine păstrate şi persistă acel sentiment, de multe ori, că te afli undeva departe de centru, la periferia puterii. Toate aceste elemente creează un fel de atmosferă comună, chiar dacă vorbim de zone geografice diferite.
AGERPRES: Lăsând sudul la o parte, aţi spune că satul, ca univers distinct, mai poate reprezenta astăzi, in nuce, societatea globală?
José Luís Peixoto: Da, cred că satul încă mai poate reflecta societatea globală de astăzi, tocmai pentru că este un arhetip. Aici regăsim acele elemente esenţiale care sunt universal valabile, chiar dacă apar sub forme diferite. Un sat reprezintă o comunitate, care înseamnă o reţea complexă de relaţii umane, fie că vorbim de relaţii de cooperare, conflicte, o anumită intimitate sau tradiţii. Reflectă, de asemenea, modul în care memoria se transmite de-a lungul mai multor generaţii, dar şi modul în care individul este modelat de locul în care trăieşte, de peisajul din jurul lui. Plus că adesea regăsim aici acea tensiune specifică dintre schimbare şi permanenţă, izolare şi conexiune.
AGERPRES: A existat vreo poveste în Galveias, satul din realitate, pe care nu aţi putut să o spuneţi în carte, dintr-un motiv sau altul?
José Luís Peixoto: Da, sigur că da. Atunci când scrii trebuie să faci în permanenţă alegeri, cartea construindu-se nu doar din ceea ce spui, ci şi din ceea ce laşi deoparte, nespus. Au existat unele poveşti în Galveias pe care nu le-am spus, uneori din respect, alteori pentru că am simţit că nu-mi aparţineau, iar alteori pentru că literatura are şi ea nevoie de tăcere, mister şi sugestie. Iar uneori, ceea ce nu se spune poate fi mai puternic decât ceea ce se spune.
AGERPRES: Citind "Câinii din Galveias", mi-am amintit de satul nenumit din "Nicio privire", cu locuitorii lui care poartă nume biblice, un fel de sat primordial, aşa cum Biblia este un fel de carte primordială, şi vreau să vă întreb: a fost mai uşor să scrieţi despre satul abstract care este, într-un fel, satul din memoria noastră colectivă, sau despre cel concret?
José Luís Peixoto: Aceasta este o observaţie foarte bună. De fapt, am avut nevoie de aproape cincisprezece ani ca să fac această trecere de la "Nicio privire" la "Câinii din Galveias", cincisprezece ani în care scrisul meu s-a schimbat în mod semnificativ. În "Nicio privire", satul este unul abstract, simbolic, mai mult ca un mit sau un vis. El aparţine, într-adevăr, de memoria noastră colectivă, aşa cum aţi spus, iar atemporalitatea lui impune un tip diferit de limbaj, o atmosferă specifică. În schimb, până în momentul în care am început să scriu "Câinii din Galveias", scrisul meu a evoluat spre o proză, ca să spun aşa, mai clasică, cu fir narativ, cu poveste. Am vrut să fixez acţiunea într-un loc care există şi în realitate, să folosesc nume reale, texturi reale şi să păstrez anumite coordonate geografice şi istorice.
Toate aceste elemente concrete au venit însă şi cu un set de provocări, dar cred că totul a meritat până la urmă, pentru că am putut să explorez bogăţia detaliilor şi m-am simţit mai aproape de oameni şi de pământ. Aşa că, da, aş putea spune că schimbarea reflectă nu doar faptul că există două sate diferite, dar şi două momente diferite în cariera mea de scriitor.
AGERPRES: În literatura română a existat până nu de mult un fel de prejudecată privind scrierile care au ca subiect doliul, ca şi cum ar fi fost în regulă să scrii despre moarte, care este una dintre marile teme ale literaturii, desigur, dar nu şi despre moartea cuiva apropiat. A existat şi în Portugalia o astfel de prejudecată, pe vremea când scriaţi "Mi-ai murit"?
José Luís Peixoto: Nu am simţit că ar fi existat o astfel de prejudecată legată în mod explicit de doliu. În schimb, cred că a existat în Portugalia, mai ales atunci, când am scris eu cartea, o prejudecată privind sentimentele în general. Exista, cu alte cuvinte, această perspectivă simplistă în care raţiunea era pusă în opoziţie cu emoţia, ca şi cum ar putea exista una fără alta. Dar eu cred că acum lucrurile s-au schimbat.
Astăzi înţelegem mai bine că emoţia şi inteligenţa sunt inseparabile. Şi totodată înţelegem că, dacă cineva scrie despre suferinţă, sau dragoste, frică, bucurie, nu înseamnă automat că este o persoană slabă sau sentimentală. În realitate, acestea sunt moduri esenţiale prin care putem înţelege ce înseamnă să fii om.
AGERPRES: În "Cimitirul de piane" aţi construit în jurul biografiei lui Francisco Lázaro, un maratonist care a participat la Olimpiadă din partea Portugaliei, iar în "Autobiografie" scrieţi despre marele scriitor portughez câştigător al Premiului Nobel José Saramago. Îmi imaginez că totul a decurs foarte diferit când aţi scris cele două cărţi; ne puteţi explica în ce mod?
José Luís Peixoto: Lázaro a fost primul personaj pe care l-am creat pornind de la nişte date istorice concrete. Pe vremea aceea încă mai exploram diferite modalităţi de a transforma un personaj real într-unul dintr-o operă de ficţiune, încă mai căutam să găsesc acel echilibru dintre faptul concret şi imaginaţie. În schimb, când am scris despre Saramago, mult mai târziu, ştiam mult mai bine ce aveam de făcut
Pe de altă parte, am simţit o responsabilitate mai mare scriind "Autobiografie", şi nu doar pentru că Saramago era un laureat Nobel şi o figură copleşitoare în literatura portugheză, dar şi pentru că el venea dintr-o istorie recentă şi era încă foarte prezent în conştiinţa noastră colectivă. A trebuit să mă documentez foarte mult, bineînţeles, dar şi să reflectez foarte mult asupra modului în care voiam să împletesc ficţiunea cu realitatea, precum şi asupra riscului de a transforma o carte tribut într-o hagiografie. De fapt, în cele mai recente romane pe care le-am scris m-am concentrat foarte mult pe această dimensiune realistă, am lucrat cu vieţi reale, nume reale. Mă inspiră şi mă provoacă, în acelaşi timp.
AGERPRES: Aţi spune că există mai multă ficţiune în "Autobiografie" când vine vorba despre biografia lui Saramago sau când vine vorba despre (auto)biografia lui José?
José Luís Peixoto: Categoric José. Deşi există în "Autobiografie" o serie de elemente concrete din viaţa lui Saramago, majoritatea sunt extrase din conştiinţa publică şi tratate ca atare, cu o anumită distanţă şi respect. Ficţiunea adevărată, în schimb, cea care presupune mai multă intimidate, construcţie, imaginaţie se ţese în jurul lui José. Chiar dacă personajul îmi poartă numele şi are aceeaşi profesie cu mine, nu sunt eu acolo. Este o versiune ficţionalizată, gândită astfel încât să servească cât mai bine scopului romanului, structurii, temelor, tensiunii care se creează. În acest sens, graniţele dintre adevăr şi ficţiune sunt mult mai fluide când vorbim despre José.
AGERPRES: Spuneaţi la un moment dat că orice text are o anumită încărcătură politică, chiar dacă este posibil ca autorul să nu fie conştient de propria sa poziţionare. În ce măsură credeţi că această lipsă de conştientizare dăunează textului, în sensul că se pierde ceva?
José Luís Peixoto: Da, cred că o asemenea lipsă de conştientizare afectează textul, chiar dacă foarte subtil. Iar în momentul în care un scriitor nu este conştient de propria sa poziţionare, poate repeta, fără să-şi dea seama, anumite discursuri dominante şi rata anumite implicaţii ale cuvintelor sale. Pentru că orice text are o încărcătură politică, prin vocile pe care le amplifică, realităţile pe care alege să le reprezinte sau să le ignore, valorile pe care le implică.
Şi vreau să fie clar că, dacă eşti conştient de toate aceste lucruri, nu înseamnă că transformi literatura în propagandă, ci înseamnă că eşti responsabil de ceea ce scrii, că eşti deschis la complexitate şi că înţelegi că poveştile există într-o lume în care puterea, inegalitatea şi istoria contează. Această conştientizare nu poate decât să adâncească textul, să îl facă mai complex, să îi confere mai multă tensiune şi relevanţă.
AGERPRES: Consideraţi că reţele sociale, pe care sunteţi foarte activ, funcţionează, într-o anumită măsură, ca un fel de ferestre pentru "omul care (altfel) stă într-o camera fără ferestre şi scrie"?
José Luís Peixoto: Da, aş spune că reţelele sociale pot funcţiona, cel puţin într-o anumită măsură, ca nişte ferestre pentru 'omul care stă într-o camera fără ferestre şi scrie'. Scrisul este adesea o activitate solitară, iar reţelele sociale reprezintă o modalitate prin care poţi rămâne conectat, cu cititorii, cu lumea, cu tot ceea ce se întâmplă dincolo de liniştea paginii. Bineîneţeles, însă, vorbim de un tip de conexiune diferită: mai rapidă, fragmentată, uneori superficială. Totodată, însă, ele ne reamintesc că literatura nu există până la urmă în izolare, că ea face parte dintr-o conversaţie mult mai mare. Aceste 'ferestre' pot fi foarte valoroase, din acest punct de vedere, atât timp cât nu uităm să le închidem din când în când şi să ne întoarcem la acea stare de concentrare adâncă pe care scrisul o necesită.
AGERPRES: După ce v-am citit romanul "Autobiografie", cel în care apar marele scriitor laureat Nobel Saramago şi tânărul scriitor José, m-am gândit că acea "cameră fără ferestre" poate fi interpretată şi ca o metaforă pentru literatură, amintindu-mi şi de conceptul de "anxietate a influenţei" propus de Harold Bloom, oare am suprainterpretat?
José Luís Peixoto: Cred că este o observaţie foarte bună. 'Camera fără ferestre' poate fi şi o metaforă pentru literatură, mai ales în contextul 'Autobiografiei'. În acest roman, prezenţa lui Saramago formează un fel de spaţiu închis, o cameră încărcată, apăsătoare, dar şi plină de aşteptări. Iar conceptul lui Harold Bloom se potriveşte într-adevăr foarte bine aici. Tânărul scriitor José navighează prin acest spaţiu, în căutarea propriei voci, în timp ce este influenţat inevitabil de vocea uriaşului scriitor. Acea tensiune, admiraţie, presiune şi teamă de inadecvare constituie partea cea mai adevărată a procesului creativ, în special atunci când lucrezi în preajma unei asemenea personalităţi covârşitoare. Literatura este adesea despre aceste dialoguri invizibile, cu trecutul, cu alţi autori, cu tine însuţi.
AGERPRES: Aţi vizitat România pentru prima data în 2009, anul în care v-a apărut aici primul roman în traducere, după care v-aţi mai întors de câteva ori, cel mai recent cu puţin timp în urmă, cu ocazia târgului de carte Bookfest de la Bucureşti, unde aţi lansat "Câinii din Galveias". S-a schimbat ceva de la prima vizită pe care aţi făcut-o aici?
José Luís Peixoto: Când am venit prima dată în România eram doar un debutant care sosea într-o ţară străină unde tocmai ce îi fusese tradus primul roman, prin urmare totul era proaspăt, totul constituia o noutate, atât pentru mine, cât şi pentru cititorii români. În schimb, acum, după ce au trecut aproape şaisprezece ani, am simţit această vizită mai degrabă ca pe o reuniune. Au fost şi cititori noi, bineînţeles, dar atmosfera a fost una caldă şi de sărbătoare, în acelaşi timp. Unii dintre cititori erau deja familiarizaţi cu opera mea şi m-am simţit ca şi cum aş fi participat la un dialog literar continuu şi profund.
AGEPRES: Ce vă atrage cel mai mult atunci când vizitaţi un loc nou?
José Luís Peixoto: Cel mai mult atunci când vizitez un loc nou mă atrage şansa de a mă simţi dezorientat, cel puţin suficient încât să văd lucrurile un pic altfel. Pentru că mă interesează ceea ce îmi este nefamiliar, detaliile cărora nu le pricep sensul la început, sunetele unei limbi pe care nu o înţeleg, ritmul unei vieţi cotidiene care nu este a mea. Toate aceste lucruri îmi ascut simţurile.
În acelaşi timp, însă, sunt interesat şi de oameni - de gesturile pe care le fac, de expresiile pe care le afişează, de modul în care se mişcă. Adesea realizez că intuiesc câte ceva în lucrurile mici, o cafenea, un colţ de stradă, o conversaţie, care se leagă de o poveste mai mare, uneori chiar de o poveste personală. Acest amestec de stranietate şi familiaritate mă fascinează cel mai mult.
AGERPRES: Citindu-vă cărţile, am putut vedea că sunteţi foarte interesat de Biblie, sport şi heavy metal, ce urmează, dacă nu este un secret?
José Luís Peixoto: Un rezumat foarte extravagant, trebuie s-o spun, pe care îl văd pentru prima dată în forma asta! Dar îmi place. În acest moment, cred că sunt deschis la orice. Ceea ce pot spune mai clar, însă, este că sunt întotdeauna curios, întotdeauna caut provocări noi, lucruri care să mă surprindă. Aşa că, indiferent ce va urma, sper să fie vorba de un teritoriu nou, chiar dacă multe lucruri îmi vor aminti inevitabil de ceea ce m-a mişcat deja în trecut.
José Luís Peixoto s-a născut într-un sat din regiunea portugheză Alentejo. A terminat facultatea de Limbi şi Literaturi Moderne a Universităţii Nova din Lisabona. A fost profesor câţiva ani în Portugalia şi în Cabo Verde, înainte de a deveni scriitor profesionist în 2001. A primit mai multe premii literare prestigioase, inclusiv premiul José Saramago, cel mai prestigios premiu care le este acordat scriitorilor de limbă portugheză, pentru romanul său de debut "Nicio privire". Cărţile sale au fost traduse în 30 de limbi, apărând la cele mai prestigioase edituri din lume.
Comentează