Luna nu este un corp inert, înghețat în timp. Are cutremure, are falii și, surprinzător, are o tectonică activă, într-o formă proprie. Încă din misiunile Apollo program știm că există „moonquakes”.
De aproximativ 15 ani, cercetătorii au confirmat și un alt detaliu spectaculos: satelitul nostru natural se contractă lent, pierzând circa 50 de metri din rază în ultimii 200 de milioane de ani.
Pe măsură ce interiorul Lunii s-a răcit și s-a solidificat, volumul ei a scăzut. Iar când „miezul” se strânge, scoarța crapă. Așa au apărut escarpele lobate, falii identificate în zonele muntoase gri deschis de echipa coordonată de cercetătorul american Thomas Watters.
Falii noi în „mările” Lunii
Cele mai recente observații aduc o piesă importantă în puzzle. Au fost descoperite mici dorsale lunare, prescurtate SMR, falii aflate în regiunile întunecate bazaltice, cunoscute popular drept „mări”. Printre ele, celebra Marea Liniștii, locul unde a aselenizat Apollo 11.
Echipa a completat un catalog amplu și a identificat 1.114 astfel de structuri noi, ridicând totalul la 2.634. Vârsta lor medie, aproximativ 124 de milioane de ani, este apropiată de cea a escarpelor lobate, estimate la circa 105 milioane de ani. Mai mult, cercetătorii au observat că cele două tipuri de falii sunt adesea conectate fizic, pe măsură ce terenul trece din zonele înalte către câmpiile bazaltice.
Concluzia este limpede: activitatea contracțională a Lunii le explică pe ambele.
„Descoperirea acestor creste tinere din maria completează imaginea unei Luni dinamice, care se contractă”, a transmis Watters, cercetător emerit la Centrul pentru Studii ale Pământului și Planetelor, potrivit IFL Science.
Autorul principal, Cole Nypaver, subliniază că este pentru prima dată când astfel de structuri sunt documentate la scară largă în regiunile joase ale Lunii. Studiul oferă o perspectivă globală asupra tectonicii lunare recente și ajută la înțelegerea evoluției interne, termice și seismice a satelitului.
De ce contează asta pentru viitor
Descoperirile vin într-un moment în care interesul pentru Lună a revenit în forță. Programul Artemis program își propune să readucă oameni pe suprafața selenară până la finalul deceniului. Misiunea Artemis II ar urma să trimită astronauți în jurul Lunii, deschizând calea pentru revenirea pe solul ei.
Înțelegerea activității tectonice nu este doar un exercițiu academic. Are implicații directe pentru siguranța viitoarelor misiuni, fie ele umane sau robotice. Dacă Luna încă „lucrează” în interior, infrastructura viitoare va trebui gândită în consecință.
Studiul care detaliază aceste concluzii a fost publicat în The Planetary Science Journal.
Pe scurt, Luna nu este doar un decor static pe cerul nopții. Este un corp care se transformă, discret, dar constant. Iar fiecare fisură nou descoperită spune o poveste despre un trecut geologic mai agitat decât ne-am imaginat. Și asta ar afecta, clar, într-o oarecare măsură ziua și noaptea pământenilor în viitorul îndepărtat.
Comentează