Premium
Kenny G, cel mai bine plătit instrumentist din lume, este protagonistul unui documentar regizat de Penny Lane pentru HBO, despre care spune că prezintă în mod reuşit ambele părţi, în care el nu ripostează la criticile care îi sunt aduse de peste patru decenii. „Cânt orice note îmi sună mie bine, nu mă compar cu altcineva, nu încerc să copiez alt stil. Cred că acesta a fost motivul succesului meu, pentru că mereu am cântat la saxofon în stilul meu”, afirmă el. Muzicianul vorbeşte despre parcursul său, despre vehemenţa „apărătorilor” jazzului, despre statutul de vedetă şi glumele care sunt făcute pe seama lui.
Documentarul „Listening to Kenny G” va avea premiera la HBO pe 4 decembrie. Filmul este parte din seria „Music Box”, creată de Bill Simmons.
Regizat de Penny Lane („Hail Satan?”) şi cu Bill Simmons („Andre The Giant”, „Showbiz Kids”) producător executiv, documentarul este o observaţie cu umor, dar incisivă asupra saxofonistului Kenny G, cel mai bine vândut instrumentist din toate timpurile şi, posibil, unul dintre cei mai cunoscuţi muzicieni în viaţă.
„Listening to Kenny G” investighează artistul, pe numele real Kenneth Gorelick, dezvăluie alura unui instrumentist care a cântat jazz atât de armonios încât un gen întreg a fost format în jurul lui şi pune sub semnul întrebării ipoteze esenţiale despre artă şi excelenţă.
Documentarul cuprinde interviuri, inclusiv cu artistul, care vorbeşte despre disciplina sa în muncă, despre background-ul său muzical şi poziţia lui controversată în normele jazzului.
În faţa camerei apar critici muzicali, profesori şi scriitori, fiecare cu propria opinie, exprimată nemijlocit.
Documentarul este o explorare cu multe faţete a celor două extreme - superfanii şi critici.
Sunt trecute în revistă şi momentele importante ale carierei lui - de la debutul în adolescenţă la prezenţa la „The Tonight Show”, de la vânzările record la cronicile nefavorabile, de la noii fani din social media şi noile colaborări cu nume ca The Weeknd şi Kanye West.
Respins mulţi ani de presă şi ironizat de greii jazzului, Kenny G merge mai departe. Încă exersează trei ore pe zi, lucrează în studio, lansează albume şi îşi doreşte să îşi mulţumească fanii. Toate acestea, în timp ce îşi cultivă hobbyurile - golful, pilotajul şi investiţiile.
După „Woodstock 99: Peace, Love, and Rage”, „Jagged” şi „DMX: Don’t Try to Understand”, între următoarele filme din seria „Music Box” se numără „Mr. Saturday Night” (r. John Maggio), povestea nespusă a lui Robert Stigwood, impresarul din spatele „Saturday Night Fever”, şi „Juice WRLD: Into the Abyss” (r. Tommy Oliver), despre viaţa şi cariera foarte scurte ale copilului minune al rappului. Acestea vor fi lansate în decembrie.
Muzicianul spune că a renunţat de la început la controlul asupra produsului final al lui Penny Lane. „Nu am avut prea mult control, am renunţat la asta de la început. Ştiam că Penny va avea controlul montajului. Desigur, mi-au cerut părerea despre diverse lucruri, dar era una dintre cele zece păreri pe care le-au cântărit când au luau o decizie”, mărturiseşte el.
Fără să fie foarte surprins de ce a ieşit, Kenny G afirmă că şi-a făcut mai mult griji legat de cum cădea lumina, de expresiile sale faciale. „A fost totul minunat. Cred că este frumos că ea arată ambele părţi. Cred că pentru cei mai mulţi, când văd un film ca acesta, în care criticul are viziunea lui, apoi artistul este supărat şi trebuie să riposteze... eu nu am fost supărat, nu rispostez, şi cred că ăsta este un punct de vedere reconfortant pentru oameni”.
Statutul de vedetă, neschimbat
În cei 40 de ani de când este o figură cunoscută la nivel internaţional, spune Kenny G, „cei mai mulţi îmi iubesc muzica şi îmi ştiu muzica, dar nu ştiu mare lucru despre mine, ceea ce este minunat, pentru că pot să merg la alimentară, pe stradă, pot să merg la spălătorie, să fac lucrurile normale pe care oamenii le fac fără să atrag mulţimi”.
„Nu cred că filmul va schimba mult chestia asta. Cred că am o carieră cu adevărat unică, adică am realizat foarte multe, dar oamenii nu mă caută pe mine, ca persoană, dar le place sunetul a ceea ce fac, iar pentru mine asta e cel mai bine. Mă simt foarte norocos. Sigur, sunt momente când poate mi-aş dori să fie altfel, de exemplu, când merg la un restaurant şi nu sunt mese libere şi nu pot primi o masă indiferent cât de mult le-aş explica cine sunt. Dar cineva ca Beyonce ar putea avea 20 de mese oricând ar vrea. Există şi un neajuns, dar nu este foarte important”.
Deschidere, sinceritate
„Pentru că Penny este o persoană atât de cuceritoare şi deja discutaserăm despre ce urma să se întâmple, nu a fost foarte dificil pentru mine să mă deschid, pentru că vorbeam cu ea, uitam că există o cameră mai tot timpul, şi doar îi răspundeam la îndrebări.
Am avut o chimie bună, am fost OK să mă deschid faţă de ea şi cred că este mai bine şi pentru film, oricum, că nu sunt foarte precaut.
Când îl urmăresc, mă gândesc: «Uau, las interiorul meu adevărat să iasă». Şi cred că asta e bine pentru film. Sper că oamenilor le va plăcea să vadă asta. Evident, dacă nu o să le placă, probabil că nu mă prea plac nici pe mine. Nu pot schimba asta”.
Muzica la nivel personal
„Ea a vrut să arate diferenţa dintre popularitatea mea şi oamenii cărora le place muzica şi toate lucrurile pe care le-am făcut şi un grup de oameni care sunt supăraţi pentru că am succes. Asta este ideea pe care vrea să o arate filmul - că există un grup care probabil simte nevoia să protejeze jazzul tradiţional şi ce cred ei că ar trebui să fie jazzul. Ea le permite să se facă auziţi, dar şi mie. Este interesant de văzut cât de personal iau oamenii muzica. Dacă îţi place un artist şi altcuiva nu îi place, poţi să iei asta foarte personal şi cred că ea a arătat lucrul ăsta”.
Prima reacţie şi momentul preferat din film
„Îmi place începutul, când sunt prezentat interpretându-mi notele şi mă întreabă cum mă simt. Mi se pare amuzant. Sincer, sunt multe părţi care îmi plac. Îmi place să îi ascult pe critici, pentru că, în mod obişnuit, nu văd chestia asta. A fost interesant pentru mine să văd cât de pasionaţi erau legat de ce nu le place la muzica mea. Şi am considerat că este destul de amuzant să îl văd pe Clive Davis vorbind despre ea, pentru că a fost un mentor pentru mine, iar asta m-a făcut să mă simt foarte bine. Mi-a plăcut şi când am pilotat avionul meu - oamenii pot să vadă că realmente pot face asta. Suntem în viaţă! Am avut-o pe Penny în spatele avionului... filmul se putea termina acolo”.
Ironiile. Kenny G, protagonist de meme-uri
„Îmi place umorul. Dacă este amuzant, chiar dacă eu sunt subiectul glumei, tot e amuzant pentru mine. Nu mă deranjează, atâta vreme cât e amuzant. Dacă sunt nişte lucruri chiar răutăcioase, sigur, nu îmi plac la fel de mult, dar nu o să mă rănească foarte mult, pentru că ştiu că este părerea unui om sau a doi. Chiar îmi plac glumele, îmi place când văd că cineva face glume pe seama mea, este flatant, pentru că mă gândesc că trebuie că mă cunosc”.
Unul dintre personajele din „La La Land” aduce în discuţie stilul smooth jazz şi pe Kenny G. Despre asta, muzicianul spune: „Sunt superstaruri de film care vorbesc despre mine, cred că este minunat. M-a făcut să râd şi mai este un film, «Blades of Glory» cu Will Ferrell, şi el îmi menţionează numele în film, într-un mod amuzant. Uneori poate fi o împunsătură, alteori este un compliment amuzant, totul e bine pentru mine. Nu o iau personal şi nu afectează ce simt pentru muzica mea. Dacă i-aş fi ascultat pe toţi oamenii aceia, garantez că nu am mai fi vorbit astăzi, nu aţi fi auzit despre mine”.
Impact - Succesul poate fi atins
„Cei care vor urmări filmul vor vedea prin cineva care este dedicat pasiunii sale, munceşte din greu pentru asta şi păstrează o atitudine optimistă că succesul poate fi atins. Nu trebuie să fie un proces prin care îţi faci rău pentru că munceşti atât de mult şi nu trebuie să te întristezi pentru că primeşti un feedback negativ. Dacă iubeşti ceea ce faci şi munceşti din greu la asta, probabil că vei deveni foarte bun la acel lucru pe care îl iubeşti. Şi dacă eşti cu adevărat bun în ceea ce iubeşti, şansele să ai succes sunt destul de mari. Cred că acesta ar putea fi un mesaj frumos pe care oamenii îl pot primi şi să înţeleagă de asemenea că durează să ajungi să ai succes.
Eu de 40 de ani sunt în atenţia publicului şi încă exersez zilnic, trei sau patru ore, şi am făcut asta înainte de a deveni cunoscut. Este o misiune a dragostei, cum îmi place să o numesc, şi cred că oamenii pot înţelege că dacă iubeşti ceva, doar acordă-ţi timp, durează. Nu există o scurtătură. Decât dacă eşti născut cu un talent dat de Dumnezeu, ceea ce eu nu am avut. Eu am muncit foarte mult pentru a-mi dezvolta abilităţile. Cred că asta este normal pentru un om.
Îmi amintesc că l-am văzut pe Jeff Bezos la un moment dat spunând: oamenii sunt destul de grozavi să devină buni la anumite lucruri dacă exersează. El a spus asta la mult timp după ce deja îmi făcusem datoria, dar m-am gândit că este interesant că cineva de genul ăsta înţelege de asemenea conceptul”.
Rutina zilnică şi petrecerile
În mod normal, în Los Angeles, se trezeşte în jurul orei 06:30, exersează trei sau patru ore pe zi, dis de dimineaţă, neapărat după ce face o baie - care are menirea să îl trezească, pentru că nu bea cafea. După ce îşi încheie repetiţiile, ia micul dejun, face sport, apoi restul zilei se poate împărţi între plimbări, golf, muncă în studio şi organizarea casei. „Păstrez prea multe lucruri. Am, de exemplu, tricouri de vreo 20 de ani şi nu mă îndur să le arunc. Dar am început să fac asta. Asta e acum parte din rutina mea. Să arunc lucruri. Dacă nu m-am atins de ele de câţiva ani, pot să renunţ la ele”.
Este invitat la petreceri să cânte şi le ia foarte în serios. „Ştiu că fiind invitat la petreceri să cânt este o muncă. Nu mănânc înainte să cânt la saxofon. Trebuie să fiu înfometat. Este mai confortabil pentru mine să cânt aşa. Aşa că merg la o petrecere, unde este mâncare, sunt băuturi, şi trebuie să aştept până ce îmi termin setul de o oră şi jumătate şi după asta pot să mănânc ceva, să beau ceva. Pentru mine petrecerile sunt dificile doar pentru că simt că reprezintă o muncă. Dacă ei simt că muzica mea va aduce un plus de succes petrecerii, este flatant şi vreau să îmi dau silinţa”.
Kenny G, mulţumit de pauza oferită de carantină
„M-am bucurat de carantină - o dată pentru că sunt sănătos, apoi pentru că a fost bine să nu fiu pe drumuri. Nu spun că toată lumea trebuie să se bucure de carantină. Este un lucru egoist pe care îl spun, dar mereu am vrut să am o pauză, dar nu am vrut să rămân în urmă. Acum, când toată lumea a luat o pauză, pentru mine a fost una uşoară. Mi-a plăcut din motivul ăsta - toată lumea a fost în pauză, nu am rămas în urmă. Nici nu ştiu ce înseamnă să rămâi în urmă. Dar acesta este sentimentul. M-am bucurat de asta. Acum, revenind, suntem încântaţi. Cred că acum ne vom considera concertele mai mult ca o desfătare, în loc să le considerăm normale - facem 70 sau 80 pe an - , cred că fiecare va fi mai important şi le vom aprecia mai mult, pentru că vedem că pot să dispară foarte repede”.
„Nu mă compar cu altcineva, nu încerc să copiez”
Pe reţelele de socializare urmăreşte diverşi muzicieni, inclusiv saxofonişti. „În Paris este un tânăr saxofonist, Sandro şi nu mai ştiu cum, un foarte bun instrumentist de jazz clasic”. Îl impresionează şi îi place. Pe majoritatea nu îi cunoaşte, mulţi fiind abia la început.
„Sincer, cel mai bun lucru pe care pot să îl fac este să nu ascult, ci să exersez. Cânt orice note îmi sună mie bine, nu mă compar cu altcineva, nu încerc să copiez alt stil. Cred că acesta a fost motivul succesului meu, pentru că mereu am cântat la saxofon în stilul meu. Am avut noroc că oamenilor le-a plăcut, dar este diferit, pentru că nu ascult foarte mult”, a concluzionat el.
