Premium
Curtea Constituțională a României a publicat cele cinci decizii referitoare la pachetul legilor justiției - legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, legea privind organizarea judiciară și legea privind Consiliul Superior al Magistraturii. Dacă sesizările AUR au fost respinse ca inadmisibile, nefiind nevoie de o analiză pe fond, sesizările USR și ale Avocatului Poporului au fost respinse ca neîntemeiate. Este vorba despre deciziile 520/2022, 522/2022 și 524/2022.
Cele trei Legi ale Justiției sunt constituționale, a decis miercuri Curtea Constituțională a României, respingând astfel toate sesizările Opoziției și Avocatului Poporului. Una dintre problemele invocate se referea la faptul că, în noua formă a legii privind statutul judecătorilor și procurorilo, nerespectarea deciziilor CCR și ale ÎCCJ nu mai sunt menționate explicit în rândul abaterilor disciplinare ale magistraților.
Judecătorii constituționali remarcă faptul că nerespectarea deciziilor CCR este deja acoperită de o altă abatere disciplinară - exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Asfel, reglementarea distinctă a încălcării deciziilor CCR ar fi superfluă din moment ce încălcarea oricăror norme de drept material sau procesual reprezintă abatere disciplinară.
Explicațiile CCR:
328. Criticile de neconstituționalitate. Se susține că dispozițiile art.271 din Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor contravin prevederilor art.1 alin.(5), ale art.124 alin.(3), ale art.126 alin.(3), ale art.132 alin.(1) și ale art.147 alin.(4) din Constituție prin omisiunea de a reglementa răspunderea judecătorilor și a procurorilor pentru nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și ale ÎCCJ. Se apreciază că reglementarea ca abatere disciplinară a nerespectării normelor de drept material sau procesual, în cadrul activității jurisdicționale, în cazul îndeplinirii condițiilor pentru angajarea răspunderii disciplinare, pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență nu constituie o garanție suficientă pentru înfăptuirea justiției cu respectarea obligativității deciziilor ÎCCJ pronunțate în vederea unificării practicii judiciare, precum și a deciziilor Curții Constituționale, în sensul celor reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr.2 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.131 din 23 iulie 2012
329. Examinând criticile de neconstituționalitate formulate, Curtea reține că, prin Decizia Curții Constituționale nr.2 din 11 ianuarie 2012, precitată, a statuat că atât deciziile sale, cât și cele ale ÎCCJ pronunțate în soluționarea recursului în interesul legii dau expresie unei competenţe specifice, strict prevăzute de lege. Prin urmare, respectarea lor nu împiedică exercitarea competenţelor legale ale instanţelor de judecată. Pentru a se pronunţa, instanţele trebuie să aibă în vedere şi să aplice, deopotrivă, atât dispoziţiile dreptului intern, cât şi prevederile din tratatele internaţionale la care România este parte, potrivit distincţiilor impuse de dispoziţiile art.20 şi 148 din Constituţie. Judecata instanţelor poartă însă întotdeauna asupra unui caz concret; cadrul procesual specific fiecărei cauze determină, de fiecare dată, interpretarea şi aplicarea în mod corespunzător a dispoziţiilor incidente în materie.
330. Curtea a mai reţinut că art.124 alin.(3) din Constituție, alături de garanţia independenţei judecătorilor, prevede şi obligaţia acestora de a se supune numai legii. Noţiunea de „lege” prevăzută de art.124 alin.(3) din Constituţie „este folosită în sensul său larg, care include şi Constituţia, ca Lege fundamentală, dar şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie.” (Decizia nr.799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 23 iunie 2011). Astfel fiind, şi având în vedere că obligativitatea deciziilor în discuţie este consacrată de Constituţie, care constituie o lege în sensul art.124 din Legea fundamentală, Curtea a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate prin raportare la acest text constituţional.
331. Examinând textul art.271 din legea criticată, se constată că nerespectarea deciziilor Curţii Constituţionale ori a deciziilor pronunţate de ÎCCJ în soluţionarea recursurilor în interesul legii nu a mai fost reglementată ca abatere disciplinară distinctă în cuprinsul textului de lege antereferit. Însă acest lucru nu înseamnă că nerespectarea acestora nu poate angaja răspunderea disciplinară a judecătorului sau a procurorului în măsura în care se demonstrează că și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
332. Potrivit art.272 alin.(1) și (2) din legea criticată, „(1) Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane. (2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual”.
333. Prin urmare, orice normă juridică este cuprinsă într-un act de reglementare fie primar, fie secundar. Constituția, la rândul său, este o lege, cuprinzând norme juridice și prevede caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale [art.147 alin.(4)]. Prin urmare, încălcarea cu rea-credință sau gravă neglijență a acestui text constituțional reprezintă o abatere disciplinară în sensul art.271 lit.s) din legea criticată. Este adevărat că noua reglementare nu mai stabilește ca abatere disciplinară orice încălcare a deciziilor Curții Constituționale, ci numai pe acelea care sunt făcute cu rea-credință sau gravă neglijență.
334. Aceleași aspecte trebuie reliefate și în privința deciziilor ÎCCJ pronunțate în soluționarea recursurilor în interesul legii și a cererilor pentru pronunțatea unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea unei chestiuni de drept (atât în materie civilă, cât și în materie penală), acestea fiind obligatorii pentru instanțele judecătorești [art.517 alin.(4) și art.521 alin.(3) din Codul de procedură civilă, respectiv art.474 alin.(4) și art.477 alin.(3) din Codul de procedură penală]. Astfel, noua reglementare nu mai stabilește ca abatere disciplinară orice încălcare a acestor decizii ale ÎCCJ, ci numai pe acelea care sunt făcute cu rea-credință sau gravă neglijență.
335. Curtea mai observă că, potrivit art.52 alin.(3) din Constituție, „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”. Cu alte cuvinte, în privința abaterilor disciplinare a judecătorilor, legiuitorul a corelat art.126 alin.(3) și art.147 alin.(4) din Constituție cu art.52 alin.(3) din Constituție, rezultând că, fără a fi afectat caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale sau ale ÎCCJ, răspunderea judecătorilor și procurorilor se angajează în condițiile art.52 alin.(3) din Constituție, condiții care angajează, la rândul lor, și răspunderea statului pentru erori judiciare.
336. În consecință, art.271 din legea supusă controlului prevede în continuare că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale sau a celor ale ÎCCJ pronunțate în soluționarea.
