Chiar în seara în care românii sărbătoresc 97 de ani de când Istoria i-a adus împreună, o avalanșă de pietre s-a prăvălit pe Valea Oltului, pe șoseaua (în fapt, singura legătură decentă) dintre Pitești și Sibiu. Un morman de grohotiș s-a pus în calea românilor din Ardeal și a celor din Muntenia, dacă le-ar fi trecut prin minte să străbată munții.
Mâna hazardului, ar zice autoritățile, se mai întâmplă...Deși, pentru cei mai informați, nu e chiar așa. Zona a fost afectată sistematic în ultimul deceniu de asemenea ”accidente”. Lucrări de consolidare a versanților s-au tot făcut pe alocuri, dar nu peste tot, e adevărat. N-au fost bani, n-a fost nimeni interesat, ce mai contează? Asta e oricum veșnica explicație și pentru faptul că la aproape 100 de ani de la Marea Unire, nu există o autostradă care să străpungă Carpații, care să lege Muntenia de Transilvania și Bucureștii de Viena.
Iar autostrăzile, care, cu chiu- cu vai, s-au construit, se surpă. Așa cum s-a întâmplat, acum vreo patru luni în urmă, cu un segment de 18 km din zona Orăștie, inaugurat cu fast înainte de campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2014. Hazardul, desigur...Pentru această ”boacănă”, România va trebui, probabil, să returneze câteva sute de milioane de euro de la bugetul de stat, pentru că ”distracția” n-a fost pe banii noștri, a fost pe bani europeni.
Tot Pronia a fost responsabilă de incendiul din clubul Colectiv, care a lăsat în urmă șaizeci de familii îndurerate. Artificii de exterior aduse în interior, un local fără aviz pentru incendii și totuși vizitat de câteva ori de inspectorii de la ISU, un local cu autorizație de funcționare semnat ”ca primarul”, iată, ”mâna destinului” manifestă în neglijența și abuzul în serviciu al funcționarilor.
În anii cu creștere economică peste media europeană, în România se întâmplă ceva fantastic: plouă mult. Vremea ține cu românii, ogoarele patriei mustesc de apa căzută din cer și, toamna, recolta se revarsă în hambare. Belșug și îndestulare pe capul românilor. Nu, sistemele de irigații nu prea mai funcționează de multă vreme. Ele erau cândva, dar, în vria post-revoluționară, care a pus stăpânire pe țară la începutul anilor 90, ele au fost furate bucată cu bucată de pe câmp și valorificate de băieți deștepți, care și-au făcut urmele pierdute. Așadar, cine să mai dea socoteală?
Elevi căzuți în fosa școlii, bebeluși arși în maternitate, sute de accidente rutiere pe șosele nesigure, sate inundate în fiecare primăvară și vară, drumuri naționale înzăpezite când iernile sunt mai grele. Tot mâna hazardului. Ghinion! cum s-ar spune. Deși, norocul ți-l mai faci și cu mâna ta, zice o vorbă din bătrâni. România nu e prea bună prietenă cu prevenția, iar piața asigurărilor, așa anemică cum o vedem, mai e afectată și de inginerii financiare, de supraveghere ”oarbă”, de corupție.
Un stat slab este un stat incapabil să prevină, să impună aceleași reguli pentru toți, să observe respectarea lor. Natura e nemiloasă, într-adevăr, dar un stat bine organizat poate astăzi să facă față cu ușurință oricăror vitregii ale naturii. Un stat care-și gestionează corect banii și știe să formuleze priorități rareori va fi prins pe picior greșit în fața hazardului.
Dar statul e cel pe care noi l-am construit și l-am ajustat în fiecare zi. Fiecare vot pe care l-am dat, fiecare protest, fiecare moment de comoditate, fiecare nepăsare a noastră au modelat statul pe care astăzi îl avem. El nu este nici mai bun, nici mai rău decât noi toți, cei care trăim între granițele României. El reflectă prioritățile noastre, vigilența noastră, capacitatea noastră de a ne raporta la viitor și la copiii noștri.
La fel de straniu este (mâna Hazardului, nu?) că aproape de centenarul care marchează curând înfăptuirea Marii Uniri, o organizație extremistă maghiară pune la cale un fel de atentat (cu bombe artizanale) într-o localitate din Ardeal. Nu, nu refugiații sirieni, nu teroriștii care înspăimântă capitalele europene, ci un domn, Beke Attila Istvan, din ”Mișcarea de Tineret 64 de Comitate”, se pregătea să pună foc la Târgu Secuiesc. Asta în țara care se laudă cu cel mai avansat model de conviețuire inter-etnică. Ar trebui să ne dea de gândit, după 25 de ani în care am fost suficient de înțelepți încât să acceptăm plăcuțe bilingve,să oferim respect pentru limba și cultura minorităților, să dăm reprezentare parlamentară generoasă grupurilor etnice.
Ce spune totuși asta despre un stat? Poate preveni un atentat terorist, dar nu poate preveni o avalanșă de pietre, care ”stau să cadă”, pe același versant de pe care s-au rostogolit de ani și ani.
Comentează