Premium
„Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989” de Andrei Ursu , Roland O. Thomasson , Mădălin Hodor, analizează rolul jucat de instituțiile de forță ale țării în revoluția din 1989, înainte și după căderea regimului comunist.
Autorii reconstituie momentele-cheie pe baza unor mărturii ale celor care s-au aflat în mijlocul Revoluției și a unor documente de arhivă recent descoperite, potrivit Mediafax.ro.
Citește și: Unul dintre miliardarii lumii, lovit puternic de coronavirus: a pierdut 50% din avere
Semnalăm o carte foarte necesară între mulțimea de titluri care au analizat din fel și fel de unghiuri evenimentele din decembrie 1989. Autorii analizează rolul jucat de instituțiile de forță ale țării înainte și după căderea regimului comunist, reconstituind momentele-cheie pe baza unor mărturii ale celor care s-au aflat în mijlocul Revoluției și a unor documente de arhivă recent descoperite. Cu ajutorul acestora se aduc noi dovezi care, coroborate, susțin ideea că împușcarea revoluționarilor după 22 decembrie nu a fost „foc fratricid” cauzat de panica și haosul acelor zile, ci urmarea unui scenariu dintr-un plan pus la punct cu câțiva ani înainte.
Un volum care este, în primul rând, cum o spun autorii în introducere, un dosar cu probe care să ducă la aflarea adevărului.
De ce acum această carte?
„Rechizitoriul Secţiei Parchetelor Militare (SPM), anunţat cu fanfară în aprilie 2019, pretinde că a «finalizat» dosarul Revoluţiei din decembrie 1989. Actul de acuzare în 12 tomuri (dintr o documentaţie de «peste 3.300 de volume») a trimis în judecată trei (3) inculpaţi, printre care pe Ion Iliescu. Pe scurt, procurorii «au constatat că întreaga forţă militară a României începând cu 22 decembrie 1989, ora 16:00, s a pus la dispoziţia Consiliului FSN».
Şi totuşi, majoritatea probelor credibile pe care le am consultat (unii dintre noi, de mai bine de 20 de ani) dovedesc contrariul. Nu «întreaga forţă militară a României» s a pus la dispoziţia Revoluţiei. În realitate, prin acţiuni teroriste, de diversiune şi de comando, formaţiuni ale Securităţii pregătite pentru lupta «pe teritoriul vremelnic ocupat de inamic» au declanşat o veritabilă contrarevoluţie disimulată. Autorii acestei cărţi au publicat un studiu în care au expus deja o sinteză a probelor avute la dispoziţie. Vom prezenta mai multe şi mai pe larg în paginile ce urmează. După cum se va vedea, multe dintre aceste probe sunt accesibile oricui, inclusiv procurorilor, de mai mulţi ani. În decembrie 2018 am pus la dispoziţia SPM ului studiul nostru. Procurorii militari au ignorat cu obstinaţie tot acest probatoriu.
Rechizitoriul SPM pare intoxicat de naraţiunea dezinformării securiste. E vorba de «versiuni» (în sensul folosit de Securitate, de «versiuni de dezinformare» plasate «în mod diversificat şi nuanţat») menite să disculpe principala instituţie represivă a dictaturii comuniste, variante care prin repetare s au încetăţenit la nivelul unei părţi a mass mediei şi opiniei publice româneşti. Speculând abil prejudecăţi mai vechi, aceste variante au luat locul dovezilor, mărturiilor şi memoriei colective.
Însă probele, deşi obliterate sub praful gros al ignoranţei şi uitării, spun totuşi nişte adevăruri. Românii nu au suferit de o psihoză colectivă. Teroriştii au existat, au fost văzuţi, fotografiaţi, unii arestaţi sau chiar ucişi de Armată, au făcut parte dintr o reţea a Securităţii, au acţionat conform unui plan şi au avut motive bine stabilite, au făcut atât victime directe, cât şi indirecte, prin acte de diversiune. Iar Securitatea a încercat (în mare parte cu succes) să şteargă urmele încercării de contrarevoluţie camuflată, acreditând ulterior, pe scară largă, o realitate paralelă, disculpantă pentru sine, a istoriei – însângerate şi eroice – a Revoluţiei române. (…)
Rămâne şi posibilitatea, mai îngrijorătoare, ca «miopia» parchetelor militare să fie o consecinţă a mai vechii subordonări şi conivenţe a precursoarei acestei instituţii faţă de «băieţii cu ochi albaştri». Vom explora în paginile care urmează şi această relaţie de jalnică vasalitate a fostei Direcţii a Procuraturilor Militare faţă de principala instituţie represivă a dictaturii comuniste.”
Ultima secțiune a cărții și cea mai concistentă este dedicată unei analize detaliate, pe bază de probe, a rechizitoriului SPM din dosarul Revoluției.
Iată și câteva informații despre autori, așa cum ni le-a furnizat editura:
Andrei Ursu este inginer de software în SUA, cercetător asociat la CNSAS, membru fondator al Fundaţiei „Gheorghe Ursu”. A publicat seria „Cosmetizarea «patriotică» a unui criminal” (contributors.ro, 2017) şi studiile „«Cine a tras în noi după 22». Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române din decembrie 1989” (în colab.) Este interesat de problematica istoriei represiunii din perioada comunistă şi a Revoluţiei. A fost distins cu Premiul Noii Reviste de Drepturile Omului (2017) şi Premiul GDS (2000).
Roland O. Thomasson este cercetător independent în Statele Unite ale Americii. Deţine un doctorat în ştiinţe politice.
Mădălin Hodor este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. A publicat studiile „Ce nu cuprinde un dosar de Securitate” (CNSAS, Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în România comunistă, 2001), „«Cine a tras în noi după 22». Studiu asupra vinovăţiilor pentru victimele Revoluţiei Române din decembrie 1989” (în colab.). A fost distins cu Premiul Revistei de Istorie Socială din Iaşi (1999), Premiul Societăţii Timişoara (2017)
Andrei Ursu , Roland O. Thomasson , Mădălin Hodor - Trăgători și mistificatori. Contrarevoluția Securității în decembrie 1989. Prefață de Dennis Deletant. Editura Polirom. 423 pag.
