Premium
Noile mișcări politice din țările occidentale trădează adesea promisiunea democrației participative și ajung să cadă sub vraja unui singur personaj, scrie The Financial Times, conform Rador Radio România.
În noianul interminabil al diagnosticelor care proclamă „criza democrației” prim-planul le revine de obicei problemelor legate de politici publice - de la migrație la perturbările economice provocate de globalizare. În general este neglijat rolul unei instituții devenite aparent de modă veche: partidul. În măsură în care apare totuși vreo discuție, acestea susțin că mișcările participative - cum e de pildă En Marche, formațiunea de pionierat inventată de președintele francez Emmanuel Macron - ar fi chipurile remediul pentru declinul partidelor tradiționale.
Însă acestea sfârșesc prin a ajunge simple vehicule pentru un lider carismatic, fiind probabil să afecteze negativ întregul sistem democratic. Luna aceasta se pot observa perfect consecințele nocive ale controlului de fier exercitat de Donald Trump asupra Partidului Republican din SUA. Macron are dificultăți în a-și găsi un succesor la cârma unei mișcări croite special pentru el. Între timp în Germania tocmai s-a fondat Alianța Sahra Wagenknecht - și aceasta clădită în jurul unui singur personaj -, care va fragmenta probabil și mai mult un peisaj politic oricum complicat. Asemenea mișcări nu pot îndeplini funcțiile esențiale ale partidului: asigurarea consecvenței programului politic pe termen lung, respectiv disciplinarea liderului, în caz că s-ar impune.
Noi jucători
În unele sisteme partinice, chiar și dintr-acelea cu reprezentare proporțională, se întâmpla cândva ca peste 90% din voturi să fie obținute de două mari „partide populare”. Începând din anii '90 pe scena politică și-au făcut intrarea noi jucători, specializați pe ecologie ori drepturile minorităților sexuale, iar preferințele cetățenilor au devenit mai volatile. Membrii partidelor tradiționale s-au împuținat în ultimul deceniu, dar pe de altă parte tinerii au dat năvală să se înscrie în grupări radicale de stânga precum Franța Nesupusă (La France Insoumise), Podemos din Spania și Momentum din Regatul Unit. Dar membrii acestor mișcări nu s-au reunit în mod organic, provenind din anumite medii stabile, iar cel mai grăitor e faptul că formațiuni precum En Marche au permis existența unor așa-ziși „aderenți” care pot fi înscriși concomitent în alte partide.
Nimic nu va mai aduce înapoi lumea mai predictibilă în care partidele se luptau în principal pe tema unor chestiuni socio-economice. Fragmentarea va persista - în camera inferioară a legislativului olandez sunt 15 partide, de exemplu. Ceea ce face viața politică mai dificilă. Însă fiecărei reclamații la adresa haosului politic îi corespunde și o voce care se declară tot mai satisfăcută că acum sunt reprezentate și interese și identități anterior nerecunoscute. Oricine își dorește o revenire la viața chipurile mai simplă a anilor '50 cel mai probabil nu a trăit acele vremuri.
Cultul personalității
Cu mai multe chestiuni implicate în dezbatere, a devenit mai ușor să combini idei care teoretic sunt etichetate de stânga ori de dreapta sau chiar să promiți transcenderea cu totul a clivajului stânga-dreapta. Wagenknecht, după ani întregi în care și-a criticat propriul partid de stânga că e permisiv în privința imigrației, și-a fondat o „alianță” care, în numele „rațiunii și dreptății”, intenționează să ofere o variantă „respectabilă” alegătorilor care au votat până acum cu extrema dreaptă.
Problema nu e că astfel de combinații politice inovatoare ar fi incoerente, și în nici un caz ilegitime. Una dintre promisiunile democrației e tocmai libertatea de a inova. Însă mișcările întemeiate de personaje carismatice riscă să ajungă similare unui cult al personalității, lipsindu-le beneficiile pe care partidele autentice le aduc democrației. Partidele oferă programe politice pe termen lung, ceea ce înseamnă că pierderea alegerilor e suportabilă - nu trebuie decât să te pui din nou pe treabă și să încerci să convingi electoratul. Dar un singur individ - un bărbat trecut de 70, bunăoară - are un orizont temporal foarte diferit. Trump pur și simplu nu putea să piardă alegerile din 2020 și să-și încredințeze programul politic unui moștenitor ideologic capabil. Acesta e unul dintre motivele pentru care a incitat o insurecție.
Mișcările ajung adesea sub controlul unui fondator carismatic, indiferent de orientarea ideologică și de nivelul de narcisism al liderului. Membrii Franței Nesupuse sunt la fel de lipsiți de influență politică precum membrii entității denumite acum Renaissance (fosta En Marche) și cei ai Reuniunii Naționale conduse de Marine Le Pen. Membrii noii formațiuni a lui Wagenknecht (pe care ea i-a limitat deocamdată la 450) vor avea probabil foarte puțin de spus în privința stabilirii obiectivelor pe termen lung. Ce mai lipsește în același timp e opoziția internă legitimă față de conducerea partidului. În cazul dus la extremă al partidului olandez populist de extrema dreaptă al lui Geert Wilders, partidul are fix un membru. Wilders însuși.
Efecte
De aici rezultă consecințe grave pentru democrație. Nici un republican nu a fost capabil să-l țină pe Trump în frâu după înfrângerea lui din 2020, și se pare că nimeni nu va putea nici în 2024. Nimeni nu îl putea verifica pe conservatorul austriac Sebastian Kurz, considerat odinioară un model pentru partidele de centru-dreapta ale Europei, după ce el își aservise complet un partid creștin-democrat tradițional. Democrația franceză pare a fi acum la cheremul toanelor lui Macron (într-o curioasă asemănare cu Le Pen, unsă în funcție de tatăl ei, Macron pare să-și fi instalat o clonă proprie, tânărul de 34 de ani Gabriel Attal, în postul de premier). În consecință, regăsim astăzi în numeroase democrații o combinație între politizarea și polarizarea la cote înalte și partide de mucava.
Ce e de făcut? Legislația poate ajuta. Un partid-om precum Wilders ar fi ilegal în Germania. Cetățenii nu sunt lipsiți de putere. Cei care sunt dispuși să se implice în mișcări noi pot să ceară structuri autentice de dezbatere și de decizie. Asemenea proceduri pot fi iritante: Oscar Wilde glumea că problema cu socialismul e că te ține ocupat prea multe seri. Însă democrația nu a promis niciodată că totul va fi rapid, ușor și gata înainte de cină.
