Premium
Marți dimineața devreme, Nadezhda Mayboroda s-a grăbit printre focuri de armă să ajungă spre piața principală plină de zăpadă din Chasiv Yar unde a acostat un grup de voluntari străini. În cele din urmă își convinsese mama în vârstă de 92 de ani că este timpul să părăsească orașul, dar aceasta era practic imobilizată, scrie The Telegraph.
"Am vrut să plecăm ieri, dar nu eram pregătiți", a explicat ea în timp ce îi lăsa să intre în apartament. "Mama nu prea știe ce se întâmplă. Îi este doar frică. Crede că poate cineva va veni să o omoare".
Bătălia de la Bakhmut devine din ce în ce mai puternică pe zi ce trece, iar civilii din orașele din apropiere se evacuează încet, cu reticență. Pentru că majoritatea civililor apți de muncă au plecat pe cont propriu, persoanele fragile și cu dizabilități reprezintă un număr disproporționat printre cei care rămân.
Aceștia și îngrijitorii lor sunt adesea atât incapabili, cât și extrem de reticenți în a pleca. Atunci când o fac, ei se bazează pe o mână de voluntari ucraineni și străini care conduc convoaie de evacuare din ce în ce mai riscante în dube de tranzit neînarmate.
Și chiar și în acest caz, poate fi nevoie de un mare efort din partea prietenilor, a familiei și a autorităților pentru a-i convinge să accepte. Doamna Mayboroda, ea însăși în vârstă de 71 de ani, a trebuit să se întoarcă personal de la Kiev pentru a avea grijă de mama ei în urmă cu o lună. A fost nevoie de un grad mare de convingere pentru a o face pe bătrână să vină la Kiev, unde o așteaptă o casă și o familie.
Ivan Setovsky, un alt localnic care a cerut marți evacuarea, a fost ferm că a venit timpul să plece. Paramedic de profesie, bărbatul de 55 de ani știe câte ceva despre riscuri. "Aveam veste blindate și căști și toate astea", a spus el. "Dar trebuie să evaluezi situația. Nu suntem niște guru care știu ce se va întâmpla și nici nu vrem să ne omorâm. "Așa că te duci, te uiți și încerci să judeci, iar dacă ți se pare suficient de sigur, intri", a spus el despre apelurile la locurile unde au avut loc bombardamente intermitente și atacuri cu rachete asupra orașului.
Acum, când se pare că bătălia se îndreaptă spre Chasiv Yar însuși, el a decis că e destul de mult. Nu este sigur unde va ajunge. Principalul lucru este să plece.
Dar el este rar în claritatea sa de spirit. Pentru mulți alții, dezrădăcinarea și decizia de a renunța la cât de mult din propria viață este o decizie importantă. Uneori prea mare.
"Câte bagaje pot lua?", a întrebat o femeie cu o broșă cu bijuterii mov la pălărie la punctul de preluare.
"Să fie cât mai ușoare. Nu știm câte alte persoane va trebui să mai încapă în autobuz", a venit răspunsul prin intermediul unui translator.
"Mamă, băieții sunt aici să te ajute. Sunt băieți buni.
Ea a dat din cap cu melancolie. Era un răspuns evident, dar nu unul plăcut. Fără niciun entuziasm, a confirmat că se va întoarce a doua zi la ora stabilită, cu condiția ca voluntarii să treacă pe la ea acasă pentru a-și lua propriile rude cu handicap.
Mama doamnei Mayboroda, Nadejda Zhytnik, era întinsă pe canapea când a sosit echipa de evacuare. "Mamă, băieții au venit să ne ajute. Sunt băieți buni, sunt doar străini, nu cunosc limba noastră", a explicat fiica ei.
Cei doi tineri erau Sakke și Vassa, de la o echipă numită Finnish Rescue Team. Ei nu au dorit să dea nume de familie din motive de securitate.
Vehiculul lor - o furgonetă în vârstă cu o targă nu foarte stabilă în spate - este departe de a fi ideal pentru transportul bătrânilor și al infirmilor. Dar nimeni altcineva nu se oferă să îi ducă cu mașina, iar rămânerea nu este o opțiune.
Apartamentul curat și luminos decorat al doamnei Zhytnik este lipsit de curent electric și de încălzire. Scara, chiar dacă ar avea lumină, este prea abruptă și cu podea neuniformă pentru ca ea să se descurce singură. Blocul de apartamente de vizavi a fost lovit direct.
Pas cu pas, au ajutat-o să se ridice de pe canapea, să traverseze până la ușa din față și să coboare scara neagră ca smoala din blocul de cinci etaje. Singura lumină provenea de la lanternele lor frontale. Din când în când, un zgomot puternic răsuna pe pereți - foc de artilerie, undeva în apropiere.
Doamna Mayboroda a continuat să facă un comentariu liniștitor, confirmând că icoana preferată a mamei sale fusese împachetată, că "băieții" erau băieți buni, că nu mai era mult de mers.
Domnul Setovsky, aflat deja în spate, i-a ajutat să se ridice și a încărcat bagajele. Până sa plece convoiul, un prieten de-al său a venit să se intereseze de posibilitatea de a obține o mașină de preluare pentru soția sa.
"Genunchii sunt răniți, practic nu poate merge. Așteaptă de mult timp o operație, dar nu am putut să o obținem", a explicat el. Dar el doar se interesa. "Noi nu mergem. Nu deocamdată", a spus el.
