La o zi după decesul fostului președinte Ion Iliescu, The New York Times a publicat un necrolog amplu, semnat de jurnaliștii Dan Bilefsky și David Binder, în care îl descrie pe primul lider al României post-comuniste drept „un democrat reticent” și „marele beneficiar al Revoluției din 1989”. Textul rememorează momentele definitorii ale carierei sale politice, dar și controversele majore care i-au marcat cele trei mandate la Cotroceni.
„Marele viciu al lui Iliescu a fost că a iubit prea mult puterea”, afirmă în paginile publicației americane politologul Vladimir Tismăneanu, profesor la Universitatea Maryland și autor al unei cărți de dialoguri cu fostul președinte. Declarația vine în completarea portretului realizat de NYT, care îl descrie pe Iliescu ca pe un lider cu un zâmbet permanent – poreclit „Mr. Smile” –, dar cu reflexe autoritare formate în anii de vârf ai comunismului românesc.
De la simbol al schimbării la acuzat de crime împotriva umanității
Cotidianul notează că Iliescu a fost figura centrală în primele 15 ani după prăbușirea regimului Ceaușescu, conducând România în direcția Occidentului și supervizând aderarea la NATO (2004) și sprijinind intrarea în Uniunea Europeană (2007). Totuși, perioada sa la putere a fost umbrită de acuzații grave: tolerarea și chiar orchestrarea mineriadelor din anii ’90, perpetuarea corupției sistemice și implicarea în evenimentele violente din decembrie 1989, când peste 1.100 de oameni au murit, majoritatea după căderea lui Ceaușescu.
În 2018, procurorii români l-au inculpat pentru crime împotriva umanității, acuzându-l că a alimentat panica prin intermediul televiziunii naționale și că nu a împiedicat pierderile de vieți omenești. Iliescu a respins acuzațiile, calificându-le drept „o farsă”. Dosarul s-a blocat, dar anul trecut a existat o încercare de redeschidere a anchetei.
O ascensiune pe fondul haosului
The New York Times rememorează decembrie 1989, când, după fuga și capturarea lui Nicolae Ceaușescu, numele lui Iliescu a fost scandat de manifestanți la Timișoara. În acel moment, fostul activist de partid era considerat o alternativă mai moderată la dictator. Pe 22 decembrie, după ce Ceaușescu a fost evacuat cu elicopterul de pe sediul Comitetului Central, Iliescu a apărut la televiziunea națională, promițând alegeri libere, pluralism politic și „lichidarea structurilor totalitare”.
Decizia de a accepta judecarea sumară și execuția soților Ceaușescu, pe 25 decembrie 1989, este prezentată ca una dintre marile dileme morale ale începutului său de mandat. „Am crezut că moartea lui Nicolae Ceaușescu va pune capăt oricărei rezistențe”, este citat Iliescu din memoriile sale.
Între promisiunea democrației și tentația controlului
Câștigător detașat al alegerilor din mai 1990, Iliescu a arătat repede că nu este dispus să tolereze proteste de amploare împotriva guvernării sale. NYT amintește de „mineriade”, episoade în care mii de mineri au fost aduși cu trenuri la București pentru a înăbuși demonstrațiile anticomuniste. În plan economic, refuzul său de a închide marile combinate industriale nerentabile și de a reforma radical aparatul birocratic a prelungit stagnarea economică a anilor ’90.
Vladimir Tismăneanu îl caracterizează ca pe „marele uzurpator al Revoluției”, un lider care „în inima sa a rămas un leninist până la capăt” și care, deși nu a acumulat averi personale și nu era cunoscut pentru viciile clasice ale puterii, nu a putut renunța la controlul politic.
Biografie și formare
Născut pe 3 martie 1930, la Oltenița, Ion Iliescu a urmat Politehnica din București și apoi studii de specializare la Moscova. Membru devotat al Partidului Comunist, a condus între 1959 și 1972 secția de propagandă a Comitetului Central. Ruptura de Ceaușescu s-a produs după o vizită în Coreea de Nord, în 1971, când Iliescu a criticat fascinația dictatorului român pentru modelul totalitar nord-coreean. În anii următori, a fost marginalizat politic, dar a rămas sub supravegherea strictă a Securității.
The New York Times conchide că moștenirea lui Ion Iliescu rămâne ambivalentă: este omul care a evitat o tranziție violentă de tip iugoslav, dar și cel care a perpetuat structuri și reflexe ale fostului regim comunist. România pe care a lăsat-o în urmă este membră NATO și UE, dar rămâne, potrivit publicației, „printre cele mai sărace și corupte state ale Uniunii Europene”.
Necrologul se încheie cu imaginea unui lider care a condus tranziția, dar fără a o finaliza: „Nu am fost niciodată un democrat care să rupă toate legăturile cu trecutul”, spunea Iliescu în ultimii ani, încercând să respingă criticile, dar confirmând, indirect, percepția conturată în jurul său.
Comentează