Premium
"Tupeu de Petrov. La 87 de ani, ultimul partizan din România a fost dat în judecată de cel care l-a turnat la Securitate. Turnătorul cere daune cît pensia partizanului pe cinci ani ". Urmează un material semnat de istoricul Marius Oprea despre Nicolae Ciurică din Teregova-Banat, potrivit Mediafax.
Au trecut mai bine de trei ani de cînd, alături de alți trei deținuți politici, ultimul partizan în viață din munții României, Nicolae Ciurică din Teregova-Banat, astăzi în virstă de 87 de ani, a fost decorat pe 3 august 2016 de președintele României, cu ordinul ”Serviciu Credncios”. Astăzi, același Nicolae Ciurică se află în situația de a fi acționat în judecată de unul dintre turnătorii Securității, care l-au ținut sub supraveghere după eliberarea lui, la sfîrșitul a zece ani de temniță.
Din partizan – ”pîrît”, din turnător – ”vătămat”.
Cu ocazia decorării, președintele Iohannis spunea: ”Aţi parcurs aproape un secol de istorie, aţi suferit sub un regim totalitar şi iată că acum, după zeci de ani, eforturile şi suferinţele dumneavoastră sunt recunoscute. Numele dumneavoastră, precum şi al tuturor celor care s-au sacrificat pentru generaţiile de astăzi nu trebuie date uitării. Ele reprezintă un exemplu de luptă contra nedreptăţilor şi tiraniei. Vă felicit pentru această distincţie, care răsplătește curajul de necontestat de care aţi dat dovadă, împotrivindu-vă regimului comunist! Se spune că «rezistenţe mari şi piedici mari se opun în lumea asta numai unei voinţe mari». Sunteţi un monument de jertfă şi suferinţă, un simbol în viaţă al opoziţiei faţă de regimul totalitar, drept pentru care vă asigur de preţuirea mea şi a generaţiilor de astăzi”.
Mai puțin, s-ar spune, de prețuirea unui consătean, pe numele său Ion Smultea, din Teregova, care l-a acționat în judecată pe domnul Ciurică, solicitîndu-i daune de 20.000 de euro sau echivalentul în lei. Motivul? În cartea Mărturiile lui Nicolae Ciurică, ultimul partizan în viață, publicată în 2018 de Ileana Mateescu, ea însăși deținută politic, o carte scrisă în baza discuțiilor cu acesta și cu consultarea dosarului său de urmărire informativă, în cîteva fraze care abia depășesc o pagină, Ciurică afirmă, preluat de doamna Mateescu, că Ion Smultea din Teregova s-a numărat printre cei care l-ar fi turnat la Securitate.
Dan Barna și-a ales favoritul în turul II: 'Îi îndemn pe simpatizanţi şi susţinători să facă la fel'
Ca urmare, din 16 octombrie 2019, ultimul partizan are și calitatea de ”pîrît”: Smultea, rudă prin alianță cu domnul Ciurică (soția lui este verișoară primară cu soția partizanului) a fost profesor și director al Casei de Copii din comună pînă în 1989 și avea ”acces în casa lui Ciurică”. Grație acestuia, a furnizat Securității rapoarte conținînd ”tot felul de amănunte refeitoare la clienții lui, la discuții pe care gazda le-a avut cu clienții, ce s-a mai întîmplat în ultima vreme, tot felul de lucruri la care nici nu te-ai fi gîndit că pot fi motiv de raportat unei instituții care avea alte obiective în vizor, nu baliverne din viața cotidiană a cuiva!”, spunea Nicolae Ciurică, citat în carte. El mai afirmă că Ion Smultea nu s-a limitat doar la a da note informative Securități, ci l-a angrenat în această acțiune și pe un subaltern al său de la Casa de Copii, contabilul Grozăvescu Petru, ”zis Truț Mutu”, care ”a dat și el relații despre activitatea lui Nicolae Ciurică și a familiei sale. După 1989, Casa de Copii s-a desființat, iar cei doi turnători au rămas șomeri. Dumnezeu nu le-a ajutat. Mai ales că în perioada comunistă cei doi angajați ai Casei de Copii făcuseră ceva profit pe spatele bieților copii orfani! Grozăvescu Petru era și el, prin alianță, neam cu Maria Ciurică”. Motivul acestor turnătorii, mai socotea fostul partizan, ar fi fost invidia.
Oameni ca bradul, ajunși o mînă de oase
L-am cunoscut pe Nicolae Ciurică în urmă cu zece ani, în 2009, pe 17 iunie, cu o zi înainte de a începe acțiunea de deshumare a doi dintre camarazii lui, Petru Anculia și Gheorghe Urdăreanu, uciși de Securitate în 22 febuarie 1949. A doua zi după ce-l întîlnisem pe partizan, care ne-a și însoțit, spre seară, i-am și găsit pe cei doi, aruncați unul peste altul într-o groapă comună. Ana, fata lui Petru Anculia, în vîrstă de șapte ani cînd tatăl i-a fost ucis (ajunsă la aproape 70 cînd l-am deshumat), a ținut bine minte locul în care cei doi au fost înmormîntați pe ascuns de autorități, pe la sfîrșitul lunii martie a anului 1949, într-o margine de cimitir.
Locul s-a aflat totuși mai tîrziu și fata partizanului l-a ținut minte, pentru că, într-un sat, o asemenea grozăvie nu poate rămîne pentru multă vreme un secret. Mai ales că Securitatea țintuise în cuie pe niște scînduri trupurile partizanilor, care au fost ținute astfel în fața primăriei din Teregova, vreme de aproape o lună, pentru a băga spaima în oameni. N-am să uit privirea pierdută în trecut a lui Nicolae Ciurică, din momentele în care am găsit osemintele brațelor găurite de cuie ale celor doi oameni, pe care îi cunoscuse.
N-o să insist aici asupra acțiunilor la care a participat în munți Nicolae Ciurică, invitîndu-vă fie să citiți cartea doamnei Mateescu, fie, mai comod, să-i citiți pe internet un amplu interviu pe care l-a acordat pe acest subiect, cu trei ani în urmă, jurnalistului Răzvan Gheorghe. Nicolae Ciurică a fost arestat pe 22 aprilie 1954, cum spune el însuși, ”chiar în Joia Mare, în urma trădării lui Toma Duicu, o rudă a fraţilor partizani Duicu. Menţionez că baronul PSD de Mehedinţi – notoriul Adrian Duicu – este, de asemenea, o rudă a acestui Toma. Tatăl meu – arestat pentru a doua oară – a făcut parte din acelaşi lot de judecată cu mine. Sărmanul, a primit o condamnare de şapte ani, iar eu una de 25, din care aveam să execut 10, fiind graţiat odată cu decretul din 1964. Ancheta s-a desfăşurat la Timişoara, după aceea am fost mutat la Baia Sprie, Oradea şi Jilava. La Baia Sprie am refuzat constant să trudesc în mină, fapt pedepsit cu nenumărate zile de carceră. La Jilava stăteam câte 100 de persoane în aceeaşi cameră şi, în timpul nopţii, dacă se răsucea un singur deţinut, trebuia să ne răsucim cu toţii, ca la un semn. Da, domnule, zăceam într-o conservă cu gratii! Torţionarii ne dădeau o zeamă oribilă pe care aveau nesimţirea să o numească mâncare. Vă daţi seama, resimţeam mereu o foame de lup hămesit. Când am intrat în puşcărie aveam nu mai puţin de 95 de kilograme, dar, când m-am eliberat, cântăream numai 38... Devenisem o mână de oase”.
Turnătorul cere daune cît pensia partizanului pe cinci ani
Ei bine, după eliberare, această ”mînă de oase” care devenise Nicolae Ciurică se afla, ca mai toți deținuții politici, în imposibilitate de a-și găsi ceva de lucru. Dar el, fiind deprins cu cojocăria, s-a apucat de meseria pe care o cunoștea din adolescență, de la tatăl său. S-a însurat cu Maria și, treptat, a devenit, cu propriile-i puteri, din fost ”pușcăriaș” un om cu stare în comună. Știindu-se urmărit, Nicolae Ciurică a avut o viață retrasă, dar nu se putea feri totuși de rudele și vecinii care-i intrau în casă.
A avut surpriza, după ce și-a citit la CNSAS în 2010 dosarul de urmărire informativă de la Securitate, să constate că tocmai aceștia erau cei care-l turnau, din invidie, cum a crezut el de cuviință să socotească, pentru starea bună pe care o dobîndise, cu toate împotrivirile care i se puteau așeza în cale de către autorități. Dintre toți cei pe care i-a pomenit doamnei Mateescu, iar aceasta a preluat afirmațiile în carte (autorul și editura fiind chemați și ei să răspundă în solidar cu ”pîrîtul” Ciurică), doar profesorul pensionar Ion Smultea l-a acționat în judecată, cerîndu-i daune care echivalează cu pensia de deținut politic a partizanului pe cinci ani.
Mărturisesc că, după acele zile din iunie 2009, l-am mai vizitat de cîteva ori pe Nicolae Ciurcă în gospodăria lui din Tereova, de fiecare dată cînd am mai venit în zonă, în trecere sau ”cu treabă”, alături de echipa de arheologi condusă de Gheorghe Petrov (de pildă, în septembrie 2013, atunci cînd în comuna Luncavița au fost deshumate osemintele lui Ioan Ienea, un alt partizan ucis de Securitate pe 17 februarie 1950, pe care Nicolae Ciurică de asemenea îl cunoscuse). Voi spune că, într-un fel, sînt vinovat moral pentru situația în care se află acum domnul Ciurică, pentru că eu am fost acela care l-a sfătuit să ceară să-și vadă dosarul de la Securitate. Dosar din care nu i-a povestit doamnei Ileana Mateescu chiar totul, iar aceasta a trebuit să descopere și singură unele fapte. Sînt subiecte care au fost prea dureroase pentru fostul partizan, precum acela al exmatriculării fiului său de la liceul de matematică-fizică ”Traian Doda” din Caransebeș, care, conform declarației unui consătean al lui Ciurică, ”a rupt portretul lui Nicolae Ceaușescu la școală în fața colegilor, întrucăt după afirmațiile sale nu a fost de acord cu politica partidului, elogiind politica tatălui său, care a fost condamnat politic”.
Ultimul partizan nu mai luptă cu Securitatea, ci cu turnătorii ei
Rezumînd în cuvinte care par aici, în acest context, goale de sens, viața lui Nicolae Ciurică n-a fost niciodată una ușoară – și nici acum, la 87 de ani, nu poate avea parte de tihnă. Domnul Ciurică m-a sunat de cîteva ori, tulburat din cale-afară de ceea ce i se întîmplă în prezent. Am căutat să-l liniștesc – adeverința de la CNSAS transmisă lui Ion Smultea de instituție, potrivit căreia i se comunică, drept răspuns la o cerere adresată în 22 august 2018, că ”nu s-a identificat niciun dosar pe numele dumneavoastră”, dar și că cererea ”rămîne în atenția noastră”, urmînd să i se transmită dacă se vor identifica ”materiale pe numele dumneavoastră” este doar ”tipizatul”, transmis oricărui petent, care își caută propriul dosar întocmit de Securitate. Această bucată de hîrtie nu poate și nu ține loc de adeverință de ”necolaborare” cu Securitatea, nu are nimic în comun cu ”turnătorul” Ion Smultea.
Probele aflate în dosarul de urmărire informativă a lui Nicolae Ciurică arată cu totul altceva decît susține profesorul pensionar din Teregova, prin avocat, în baza acestui simplu formular-tip, pe care-l ia drept ”adeverință de bună purtare”, pe cuprinsul a 8 pagini culese cu corp 12. Ion Smultea deplînge onoarea lezată a unui om cinsit, onest, dascăl, model în comunitate, unde mai că nu mai poate ieși pe stradă și nu i se mai răspunde la bună-ziua etc. etc., ale cărui drepturi constituționale la demnitate (ale lui, adică) au fost grav lezate de Nicolae Ciurică. Acum, ultimul partizan în viață nu mai luptă cu Securitatea, ci cu turnătorii ei.
În ”teren”, Nicolae Ciurică a fost supravegheat, în anii ’80, de către doi locotenenți de securitate, Anghel și Georgescu. În planurile de măsuri care stabileau misiunile acestora se află, în genere, pe primul loc, dirijarea ”sursei Smultea din legătura personală”, care, așa cum se stabilea, de pildă, în 4 aprilie 1985 la nivelul Inspectoratului Județean de Securitate Caraș-Severin, ”va fi dirijat în scopul reolvării următoarelor probleme: care este poziția prezentă a obiectivului (numele de cod al lui Nicolae Ciurică era ”Cristescu” – n.n.) față de politica internă și externă a statului nostru; natura relațiilor cu elemente foste condamnate”. Domnul Ciurică mi-a trimis și un număr de zece note informative, din anii 1982 – 1985, toate semnate Smultea, care este identificat drept ”sursă”. Faptul indică, cu certitudine, că într-adevăr profesorul nu era un informator ”clasic”, cu angajament. Ceea e nu îl absolvă însă de vina de a-l fi urmărit și turnat la Securitate pe fostul deținut politic, supraviețuitor al ”bandelor” din munții Banatului, care încerca să-și croiască destinul în anii ca un fel de închisoare cu ”regim semi-închis” ai comunismului. Ci dimpotrivă, îl incriminează drept un ”turnător” absolut voluntar.
Comuniștii n-au fost informatori; comuniștii au fost turnători
În cazul membrilor de partid (iar Ion Smultea a fost unul dintre ”cadrele de nădejdie” ale partidului, încă din tinerețe, activist și propagandist în comună), după 1968, an în care Nicolae Ceaușescu a căutat să nu mai permită Securității ingerințe în viața internă a PCR, temîndu-se de un eventual complot, nu li se mai putea solicita ”angajament de colaborare” cu poliția politică comunistă. Această colaboarare era socotită drept o datorie a membrului de partid, anume aceea de a apăra ”legalitatea socialistă”, care decurgea din articolul 32 al Statutului Partidului Comunist Român, unde la îndatoriri se stabilea că membrul de partid trebuie ”să cunoască, respecte, promoveze, susţină, apere şi să aplice prevederile Statutului și Programului politic al partidului” și ”să respecte cu stricteţe disciplina şi secretul de partid” (literele ”a” și ”g”).
Ca urmare a regulamentelor interne din Departamentul Statului, ofițerii de securitate nu mai puteau recruta informatori din rîndul membrilor de partid; aceștia erau numiți ”surse” sau ”persoane de sprijin în munca de securitate”, iar cooptarea lor în activitatea de informare a Securității se făcea, în baza consimțămîntului lor, numai cu aprobarea forurilor de partid superioare – adică, la nivelul secretarului de partid pe județ. Popular, acești informatori cu carnet de partid pot fi numiți mai degrabă ”turnători”, prin deplinul lor consimțămînt al colaborării. În arhivele Securității, pentru a se ”conspira” această colaborare, membrilor de partid nu li se întocmea ”mapă” proprie de colaborator, iar notele lor informative se păstrau numai în dosarul ”obiectivului” urmărit – în cazul de față acesta fiind Nicolae Ciurică, botezat de Securitate ”Cristescu”. Tot la ”județeana de partid” se păstrau și aprobările date pentru a-i supraveghea pe unii dintre membri PCR, bănuiți de ”activități ostile orînduirii socialiste”, cît și ”evidențele persoanelor de sprijin”, adică a listei numelor celor pe care Securitatea îi putea folosi, cu consimțămîntul lor, în ”munca informativă”. În această categorie a ”turnătorilor” cu carnet de partid se înscrie și Ion Smultea, iar Colegiul CNSAS, dacă i se va solicita calitatea de intervenient în acest proces al turnătorului împotriva partizanului, va restabili adevărul și va apăra liniștea la bătrînețe a lui Nicolae Ciurică.
O simplă adeverință că ”nu ai dosar” nu rezolvă nimic, așa cum s-a văzut și în recentul și notoriul caz al lui ”Petrov”, alias Traian Băsescu, între care asemănarea cu Ion Smultea este că ambii au turnat la Securitate și sînt la fel de cinci în a nu-și recunoaște vinovăția, iar deosebirea e că Smultea a făcut-o semnînd chiar în nume propriu, neavînd nici voie și nici nevoie să aibe pseudonim.
Profesorul Ion Smultea, vechi membru de partid, cunoștea foarte bine, chiar din întîlnirile cu ofițerii de securitate, care sînt limitările acestora în legătura cu el, decurgînd din calitatea lui de comunist. Totuși, a furnizat ca ”sursă” și a semnat în nume propriu mai multe note informative – consemnînd, cu acribie, inclusiv toate numerele de mașină care opreau la casa cojocarului Nicolae Ciurică din Teregova, dintre care prea puțini din aceia care îi băteau în poartă, pentru a-i cumpăra frumoasele cojoace care l-au făcut cunoscut chiar și în județele învecinate, nu numai în Caraș-Severin, aveau să știe că luptase în munți și fusese deținut politic. Sau că o adevărată armată de ochi curioși stă ațintită asupra lor și că, din umbră, brațul lung al Securității le ia urma, pentru a nu fi luat cumva cu ei, odată cu cojocul, și ideile fostului partizan.
