La câteva ore distanță după o victorie ce va rămâne cu siguranță ca un moment memorabil în istoria campionatelor europene ale naționalei noastre, este momentul să ne îndreptam atenția puțin și asupra celui de-al doisprezecelea "jucător" avut pe Allianz Arena din Munchen: suporterul român.
După un meci în care aproape toate ne-au ieșit, poate chiar mai bine decât ne-am fi așteptat sau dorit, zecile de camere ce au asigurat o transmisie de vis ne-au umplut ecranele cu ipostaze de-a dreptul emoționante. Naționala și suporterii au devenit o singură familie, un întreg. Această imagine emoționantă ne face, totuși, să ne întrebăm: merităm să avem o echipă națională de care să fim mândri?
Cu siguranța că răspunsul este complex si complicat. De-a lungul vremii, fotbalul românesc a cunoscut numeroase transformări. Sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90 au constituit, fără îndoială, una dintre cele mai strălucitoare perioade ale naționalei noastre. Asta și pentru că România se mândrea cu jucători de renume care evoluau ca titulari în cele mai puternice campionate ale Europei.
Deși există multe opinii contradictorii care dezbat contextul în care s-au format acele generații, adevărul este că, în ciuda păcătosului regim de atunci, am moștenit o națională de care am fost mândri pentru mulți ani după căderea acestuia.
Dar cum stau lucrurile în cazul suporterului român? Îmbrăcat în tricoul galben și cu fularul la gât, făcând o sărbătoare din ziua când "ai noștri" aveau meci, acesta a strigat din toți rărunchii atunci când echipa ne aducea bucurie sau cel puțin era în grafic. Însă, în momentele inevitabile de dezamăgire și eșec, românii nu prea au trecut testul devotamentului și al susținerii necondiționate.
Ne putem pierde în detalii și argumente venite din mulțimea vocilor critice: lipsa de dăruire a jucătorilor actuali, atitudinea arogantă, preocupare mai mare pentru tatuaje decât pentru culorile drapelului.
Adevărul, prezentat în forma sa necosmetizată, are însă un gust mult mai amar. Nicio generație de fotbaliști nu a scăpat de critici și de huiduieli. Pentru a ilustra acest lucru, trebuie doar să ne întoarcem în timp.
Într-o seară de 3 iunie 1998, zeii de pe Rose Bowl, ceva mai bătrâni și mai obosiți, tocmai reușiseră să ne aducă încă o calificare la un turneu final. Cu toate acestea, înainte de plecare, după o ultimă reprezentație câștigată împotriva Paraguayului, publicul a creat o atmosferă ostilă.
Acel moment a fost marcat de celebrul discurs al regelui Hagi, o profeție dureroasă care s-a adeverit în scurt timp: "De zece ani v-am obișnuit cam prost în condițiile în care sunt în România. Se duce fotbalul românesc. Se duce. Zero. În doi-trei ani, zero." Și a avut dreptate.
Perioada ce a urmat a fost marcată de o serie de dezamăgiri, iar suporterii s-au învățat cu lipsa de performanță. Deși în ultimii ani ne-am obișnuit să nu mai avem așteptări mari de la naționala noastră, un lucru a rămas constant și neschimbat: huiduielile la adresa propriilor jucători.
Poate că ar fi momentul să ne întrebăm ce putem face pentru a schimba această atitudine. Oare putem fi suporterii care înțeleg că fotbalul nu este doar despre victorii și trofee, ci și despre loialitate, susținere și mândrie națională? Deși pare greu de crezut, ne rămâne doar să sperăm că imaginile de ieri le-am putea vedea și atunci când ai noștri vor ieși cu capul plecat de pe teren.
Comentează