"Londra înseamnă pentru cei mai mulți români doar muncă și un pat în care-și trântesc oasele la sfârșitul zilei. Departe de clădirile imperiale din zona centrală, de Westminster Abbey, Trafalgar Square, Piccadilly Circus și Covent Garden, se întind dormitoarele capitalei, suburbii mari cât niște orașe, în care locuiesc laolaltă, britanici și imigranți.
Ai noștri au devenit o prezență constantă în ultimii zece ani, în orice suburbie ai merge vei auzi vorbindu-se românește. Leyton, Leytonstone, Edgware, Eastham, Canning Town, Burnt Oak, Walthamstow ori Borehamwood sunt dormitoarele românilor. S-au adus unii pe alții, rude și prieteni, și-au construit mici comunități, au pus cap la cap o viață, uneori din nimic, de cele mai multe ori, din prea puțin.
Viața românilor în Londra nu este aia descrisă la televizor de reporteri care n-au dormit în viața lor într-un shared house și nu s-au înghesuit ca sardelele la 6 dimineața la metrou. Tragismul din viețile acestor oameni nu încape într-un reportaj sau într-o coloană de ziar, dar totodată este lipsit de măreția poveștilor romantice cu imigranți jertfindu-se pentru un trai mai bun. Sunt drame gri, lipsite de strălucire și de memorie, cele mai multe, pierdute pentru totdeauna în curgerea timpului.
Oamenii ăștia își trăiesc poveștile mai mult sau mai puțin tragice în anonimat, ceea ce-i definește se macină în cotidian, viețile lor sunt date printr-o mașină de tocat în care individualul dispare. Nu vă grăbiți să le plângeți de milă. Ei înșiși plâng greu, în Londra nu e timp pentru lacrimi. Aici, timpul este un paznic nemilos care îți împarte viața în segmente precise, între care nu există secvențe oarbe, în care să îți poți plânge de milă îndeajuns de mult încât să-ți dea o lacrimă în colțul ochiului. Trezirea cu noaptea în cap lasă plânsul la barieră, calculatul itinerariului până la muncă te face să-ți înghiți oftatul, orele la job îți șterg gândurile ca un program care te rescrie aproape cu totul.
Londra celor mai mulți dintre noi este aia în care bărbații își rup oasele și mușchii dând la lopată și la târnăcop de dimineață până seara, cerșind șefilor ore în plus de program pentru a mai face un ban în plus. E aia în care puști de 19 ani își riscă viața în demolări în fiecare secundă, izbind cu baroasele pereți și acoperișuri, închinându-se la final de zi că nu au fost îngropați sub o grindă sau o avalanșă de cărămizi.
Londra celor mai mulți dintre noi e cea în care bărbați și femei altădată mândri, spală mașini pentru 50 de lire pe zi, uzi până la piele, cu boli pulmonare și reumatism la 25 de ani. Unde femei pe care nu le-a mai văzut machiajul de luni de zile, cu părul prins în coadă ca să nu mai trebuiască pieptănat, cu haine aruncate la nimereală pe ele, rupte de somn și de prea multă muncă, rânesc camere de hotel la normă, spală lenjerii de pat pline de rahatul și urina turiștilor, strâng de pe mochetă prezervative folosite și suportă urletele șefilor pentru puțin peste o mie de lire pe lună.
Londra celor mai mulți dintre noi e aia cu trenuri ticsite de imigranți dimineața și seara, cu oameni dormind pe ei, cu capetele bălăngănindu-se dintr-o parte în alta, cu bocanci grei de muncă plini de var și ciment, cu mâini aspre care rămân încleștate minute întregi la trezire, cu ochii ațintiți în telefoane, butonând mecanic jocuri care le amorțesc mintea, făcând-o să nu se mai întoarcă în interior, cu energizante ieftine care să mai ofere un strop de putere pentru încă o zi lungă cât iadul, cu degete care rulează țigări ca să fie gata la ieșirea din metrou, să nu se piardă secunde prețioase, cu aceiași oameni întorcându-se spre case, umăr lângă umăr în trenuri și autobuze, buimaci de oboseală, ațipind unul pe altul și trezindu-se uneori la mama dracului, mult dincolo de stațiile în care ar fi trebuit să coboare, cu femei făcând cumpărături de-abia târșindu-și picioarele în magazine, luptându-se cu sacoșele până acasă, unde le așteaptă guri flămânde care trebuie hrănite acum, nu după aceea, oricâtă oboseală ar atârna în mâinile, picioarele și capetele unor suflete pentru care viața este o nesfârșită corvoadă. Iar apoi somnul greu, singura scăpare în niște vieți care nu vor fi cunoscute de nimeni, niciodată.
Londra, dincolo de Holland Park și Kensington, de Hamsptead Heath și Highgate, de restaurante de lux și teatre unde biletul costă cât trei zile de muncă, de Bentley-uri și Aston Martin, de domni la frac și doamne în ținute de seară care valorează cât salariul unui imigrant obișnuit pe 4 săptămâni, înseamnă pentru mulți dintre noi scena aproape invizibilă a unui periplu nesfârșit între pat și muncă, o cursă repetată mereu și mereu, care îți șterge gândurile și îți înjunghie sufletul până nu mai simți nimic, în fiecare zi câte puțin, ca un ucigaș în serie nevăzut. Doar cei mai norocoși supraviețuiesc dar, despre asta, cu altă ocazie. Despre ei, doar atât: sunt învingătorii unei lumi în care nu-i plânge nimeni pe învinși și nu-i decorează nimeni pe câștigători." Scrie pe facebook, Octavian Herța
Comentează