În universul natural, supraviețuirea este adesea legată de capacitatea de a-ți ascunde slăbiciunile. Animalele bolnave își maschează starea pentru a nu deveni pradă, iar oamenii, nu de puține ori, își ignoră simptomele și continuă rutina zilnică, chiar cu riscul de a-i îmbolnăvi pe alții.
În mod surprinzător, lumea furnicilor funcționează după reguli complet diferite.
Un studiu recent publicat în Nature Communications descrie un comportament care sfidează logica individuală a supraviețuirii: furnicile tinere infectate eliberează intenționat semnale chimice specifice, prin care își „anunță” starea și declanșează un răspuns extrem din partea coloniei. Practic, acestea solicită să fie eliminate de propriile surori, pentru a proteja comunitatea de răspândirea bolii.
Act de autosacrificiu programat
Acest act de autosacrificiu programat nu este altceva decât o strategie extremă de a proteja întreaga colonie de o epidemie potențial devastatoare. Însă, la fel ca în orice societate, regulile nu sunt universale, iar viitoarele regine par să beneficieze de un tratament preferențial.
Coloniile de furnici reprezintă un mediu ideal pentru răspândirea rapidă a bolilor.
Mii de indivizi trăiesc îngrămădiți în spații restrânse, interacționând constant, împărțind hrana prin regurgitare și creând astfel condiții perfecte pentru ca o infecție să se propage necontrolat, putând decima întreaga comunitate în doar câteva zile.
Erika Dawson, ecologist comportamental la Institutul de Științe și Tehnologii din Austria și coordonatoarea acestei cercetări, explică modul în care aceste colonii funcționează ca un „super-organism” unic.
Fiecare furnică nu acționează pentru propria sa supraviețuire imediată, ci pentru binele colectiv, într-o manieră similară cu celulele corpului uman care își coordonează acțiunile pentru a menține organismul în viață.
Atunci când o furnică lucrătoare adultă contractează o boală contagioasă, ea adoptă spontan un comportament de distanțare socială extremă: părăsește definitiv cuibul și se îndepărtează pentru a muri singură, evitând astfel să-și contamineze surorile.
Acest mecanism de protecție funcționează eficient pentru indivizii mobili, dar ridică o problemă majoră pentru cei mai tineri membri ai coloniei. Tinerele furnici, cunoscute sub denumirea de pupe sau nimfe, se află într-o etapă de dezvoltare în care stau închise într-un cocon protector.
Imobile și vulnerabile, ele nu pot, în mod evident, să părăsească cuibul pentru a se izola în cazul unei infecții. Oamenii de știință știau deja că, atunci când aceste pupe ating un stadiu terminal al bolii, ele suferă o transformare chimică ce generează un miros caracteristic.
Acest miros declanșează o reacție brutală, dar necesară, din partea furnicilor lucrătoare adulte. Acestea se adună în jurul coconului infectat, îl rup metodic, apoi perforează orificii în corpul pupei înainte de a injecta o substanță toxică.
Această otravă acționează simultan ca dezinfectant, eliminând atât agentul patogen periculos, cât și pupa condamnată. Însă, o întrebare fundamentală persista: era acest miros un simplu produs secundar involuntar al bolii, sau constituia el un adevărat semnal de detresă emis conștient de pupă?
O serie de experimente ingenioase
Pentru a dezlega această enigmă, echipa de cercetare a realizat o serie de experimente ingenioase, folosind mici furnici negre de grădină, din specia Lasius neglectus.
Oamenii de știință au extras mai întâi mirosul caracteristic produs de pupele bolnave, apoi l-au aplicat artificial pe pupe perfect sănătoase, menținute în laborator, potrivit informațiilor doi.org.
Rezultatul a fost fără echivoc: furnicile lucrătoare au reacționat exact în același mod, distrugând sistematic pupele sănătoase care purtau acest miros letal. Aceasta a demonstrat că semnalul chimic în sine, independent de starea reală de sănătate, era suficient pentru a declanșa execuția.
Următorul experiment a fost și mai revelator. Cercetătorii au arătat că pupele bolnave produc acest miros specific doar atunci când furnici lucrătoare se află în apropiere. În absența lucrătoarelor, nu era emis niciun semnal.
Această descoperire a stabilit în mod irefutabil că pupele controlează activ producția acestui marker chimic, confirmând că este, de fapt, un apel deliberat la autodistrugere.
Deși pare un sacrificiu suprem, conform lui Dawson, acest act servește, în mod paradoxal, intereselor genetice ale pupei condamnate. Într -o colonie de furnici, toți indivizii împărtșesc o proporție mare din patrimoniul lor genetic.
Prin acceptarea propriei morți pentru a salva colonia, pupa garantează că genele sale vor supraviețui și vor fi transmise generațiilor viitoare prin intermediul surorilor sale. Studiul a scos la iveală, însă, o excepție notabilă de la această regulă a autosacrificiului.
Trișează viitoarele regine pentru a-și salva pielea?
Atunci când cercetătorii au infectat pupe destinate să devină regine, au constatat cu surprindere că aceste viitoare suverane nu emiteau semnalul olfactiv fatal, chiar și atunci când erau grav bolnave.
Această observație inițială a determinat echipa să se întrebe: oare viitoarele regine „trișau” pentru a-și salva pielea? Analize mai aprofundate au revelat o explicație mai puțin cinică.
Pupele de regine posedă un sistem imunitar considerabil mai robust decât cel al furnicilor lucrătoare obișnuite, permițându-le să lupte eficient împotriva infecțiilor care ar ucide-o pe celelalte. Întrucât dispun de o șansă reală de supraviețuire, ele nu emit, în mod logic, un semnal de eutanasiere.
Erika Dawson speră ca cercetările viitoare să determine dacă pupele de regine ajung în cele din urmă să ceară ajutor atunci când devine evident că nu își pot învinge infecția, sau dacă statutul lor privilegiat le conferă o imunitate totală în fața protocolului de eliminare.
Comentează