VIDEO Niciun personaj nu e pozitiv sau negativ, spune regizorul Dan Chişu într-un interviu

Regizorul Dan Chişu povesteşte, într-un interviu acordat Agerpres, despre cum a apărut ''5 minute'', film care pleacă de la incidentul petrecut în anul 2013, la Cinema Muzeul Ţăranului Român, când mai mulţi protestatari au întrerupt proiecţia peliculei "The Kids Are All Right", deranjaţi de faptul că protagonistele erau un cuplu gay.

AGERPRES: Un nou film, cel de-al optulea, dacă le-am numărat eu bine, "5 minute".
Dan Chişu: Al nouălea. De fapt, el este al optulea, dar eu am mai făcut unul între timp.

AGERPRES: Acest al nouălea este un film făcut în perioada de pandemie.
Dan Chişu: Da, este vorba de nouă povestiri în pandemie, "9 poveşti de dragoste şi ură".

AGERPRES: Să revenim la "5 minute". Este un film care se bazează pe un eveniment real, dar care este dus puţin mai departe, este o poveste despre cum adevărul poate fi manipulat şi modul în care se face această manipulare. Ce v-a determinat să faceţi un astfel de film şi care a fost momentul care v-a îndemnat să porniţi la realizarea lui?
Dan Chişu: Am văzut ce s-a întâmplat în cinema, ca ştire, după care am văzut un material publicat pe Youtube. Cineva care a filmat acolo a lăsat să plece în Youtube acest material de vreo două ore în care erau discuţii între oameni şi eu eram doar revoltat pentru genul de atitudine şi mă întrebam de ce nu s-a oprit mai repede acea proiecţie. După aceea am văzut încă un material, în care un individ spunea "eu i-am văzut pe jandarmi, au venit şi nu au intrat, ba chiar spuneau că 'nu prea ne plac ăştia cu homosexualitatea lor'". În clipa aia mi-am dat seama că nu credeam că un jandarm poate să aibă o asemenea atitudine sau că un jandarm nu poate să îşi respecte misiunea din motive personale. Am căutat să văd dacă este adevărat sau nu şi am aflat că, de fapt, chiar n-au intrat, au stat şi au legitimat pe toată lumea. Deci se crease acel, hai să-i spunem, loc în care cineva a luat o decizie greşită, după părerea mea, pentru că oamenii care vorbeau acolo spuneau: "stăm de două ore aici, nu face decât să ne legitimeze pe toţi şi nu ştim de ce, pentru că legitimarea se face în urma unei acţiuni". În clipa aia mi-a trecut prin cap că aş putea să scriu ceva, dar nu eram foarte sigur, pentru că nu aveam încă o poziţie fermă asupra subiectului şi mi-am dat seama că singura soluţie este să las adevărul fiecăruia să iasă la iveală, pentru că am aflat, uitându-mă foarte mult la ce se întâmplă în lume astăzi, că adevărul este relativ, depinde cine îl prezintă, cum îl prezintă, şi am constatat că mass-media are o putere extraordinară de a manipula sau a înfrumuseţa adevărul, sau a-l clasa, a-l machia, şi trăim într-o lume în care deja fake news-ul e ceva la ordinea zilei. L-am văzut eu cu ochii mei pe Obama spunând nişte gogomănii imense, după care am văzut omul care îi imita vocea, după care l-am văzut pe cel care îi anima buzele. Deci, dacă până acum puteai să spui 'am văzut eu', nu mai este un argument. Am văzut o pictură a lui Rembrandt vorbind, vorbea perfect, intona perfect, avea dicţia şi mişcarea buzelor era exact pe cuvântul respectiv.

Citește și: DOSAR 'Ăia 3.045.000 euro cad cu toții, nu rămâne așa în pom', îl asigura ofițerul Fleancu pe afaceristul Bogdan Savin, legat de expertiza din dosarul său penal

Dar să ne întoarcem la poveste. M-am gândit că ar fi foarte interesant să spun povestea asta, dar, pentru că este vorba de adevărul fiecăruia, am încercat ca fiecare personaj să deţină el o parte de adevăr sincer, în care crede şi care îl defineşte, pentru că niciun personaj nu este pozitiv sau negativ, niciun personaj nu este rău, există doar felul în care ei sunt aşezaţi unul în faţa altuia. De aceea jandarmul meu este convins că viaţa lui este minunată, că este un om impecabil, care are o soţie impecabilă, doi copii nemaipomeniţi, că vecinii îl respectă pe scară şi că trăieşte o viaţă nemaipomenită într-un final de carieră în care este perfect şi faptul că acea jurnalistă se agaţă de el ca buldogul de victimă îl face să creadă că din cauza ei i s-a terminat lui viaţa liniştită. Pe mine m-a interesat să arăt că el, de fapt, avea o viaţă pe care nu şi-o recunoştea. Practic el aruncă vina dezastrului din viaţa lui pe seama acelei reporteriţe, iar eu am vrut să arăt în filmul meu că, de fapt, chiar şi în adevărul nostru există momente şi zone de umbre în care nu ştim care este de fapt adevărul, nu recunoaştem de cele mai multe ori ce este în dezordine.

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Dacă vorbim de adevăr, există la un moment dat o replică în film a redactorului-şef care spune "stau să las adevărul să strice o poveste senzaţională"...
Dan Chişu: Da, este preluat, este un text care trebuie să recunosc că nu este al meu, l-am citit într-o carte de making news în America şi mi s-a părut foarte bine poziţionat aici, pentru că într-adevăr televiziunea este obsedată de frumuseţea adevărului propus. Mai este un moment în care redactorul-şef refuză cu desăvârşire o înscenare propusă de reporteriţă: "avem noi pe cineva care ar putea să pună nişte vorbe, să iasă cum că ar fi zis aşa ceva". El spune "cum poţi să crezi că aş putea să fac aşa ceva?" şi primul lucru pe care îl face când se duce să negocieze cu şeful Jandarmeriei este acest argument. Deci, este o lume în care trăim, care este din ce în ce mai agresată de informaţii şi aici vorbim de cantitatea de informaţii. Citeam undeva că ce informaţie primeşte un om astăzi faţă de acum 20 de ani este multiplicată cu 10.000. Deci suntem bombardaţi. Felul în care suntem conectaţi la orice, vorbim de social media, vorbim de tot, şi eu am spus-o demult, iar ce a spus Umberto Eco despre Facebook, care a dat posibilitatea prostului satului să aibă păreri: până acum vorbea la cârciumă, bea un pahar, adormea şi nu îl mai băga nimeni în seamă, acum lumea începe să ţină cont de părerea lui şi are comentarii. De fapt, nu ştiu cum vom ieşi din chestia asta. Mă uit la ce se întâmplă în acest moment pe planetă. Totul vine foarte repede şi nu mai ştii ce să crezi. Dimineaţa crezi o chestie, la prânz alta, iar seara primesc altă informaţie care este total opusă. Citeam că Remdesivirul este medicamentul minune, după care am citit că, de fapt, nu este bun, după care am citit că bolnavii care s-au tratat cu Remdesivir au şansa să fie aproape imuni la noul coronavirus, ca după o săptămână cineva să spună că, din contră, cei care s-au tratat nu mai au nicio şansă pentru că, dacă se îmbolnăvesc, nu mai pot fi trataţi. Deci, oameni care au spus că au scăpat peste două zile au spus "aoleu, am murit". Am încercat să mă exprim cât mai plastic despre ce se întâmplă cu acest adevăr pe care încercăm să îl desţelenim. Te uiţi la politicienii români - unul spune ceva, altul spune exact altceva. Îmi aduc aminte de celebrul banc cu evreii care se duc la rabin. Unul spune: laptele trebuie să fie al meu pentru că capra lui Itzic a păscut pe păşunea mea, deci laptele este al meu, pentru că iarba este a mea, fără iarbă nu dădea lapte. Rabinul îi spune: ai dreptate. Celălalt vine şi spune: dar este capra mea, din iarbă nu se poate face lapte fără capră. Rabinul îi spune: şi tu ai dreptate. Al treilea întreabă: dar cum se poate să aibă dreptate şi unul şi celălalt? Rabinul îi răspunde: şi tu ai dreptate. Deci, cam ăsta este momentul în care ne aflăm noi acum. Asculţi un post de televiziune, asculţi alt post de televiziune, îl asculţi pe preşedinte, îl asculţi pe primul ministru, asculţi opoziţia şi crezi că fiecare are dreptate.

AGERPRES: "5 minute" este, totuşi, un film despre incapacitatea de adaptare la realitate a tuturor, de altfel, şi nu neapărat la realitate cât la elementele definitorii ale omenirii: înţelegere, toleranţă, empatie. Cu ce vor rămâne spectatorii după ce vor vedea filmul?
Dan Chişu: Fiecare cred că va rămâne cu ceva, sper că va rămâne cu ceva. Îmi aduc aminte că în Polonia, când am avut Q&A-urile, nu ieşea lumea din sală, nu plecau, pentru că în acel moment, acum un an, se vota legea educaţiei sexuale în şcoli. Erau deja manifestări şi filmul a venit într-un moment teribil de zgomotos acolo şi am ieşit afară din sală pentru că urma alt film şi au fost oameni care aproape că mă agresau verbal să îmi spun poziţia, eu de partea cui sunt, sunt de partea gay-lor sau sunt de partea celor normali. Încercam să explic că eu nu mi-am ales o parte, eu am scris o poveste prin care fiecare să îşi găsească propria poziţie. E adevărat, nu ne putem adapta rapid la ce primim ca informaţie, nu ne putem adapta la părerile care apar, felul în care societatea a ajuns la acest moment, iar deşi jandarmul acesta până la urmă este un homofob, este totuşi un tip care a salvat vieţi, de aceea am pus acea replică în film "şi dacă ai salvat patru şi ţi-a murit unul, mai ai voie să omori trei ca să fii chit". Deci, despre asta este vorba, despre cât şi cum dozăm noi acest adevăr şi cât de important este pentru propria noastră persoană. Eu am expus o poveste dură, grea pentru părinţii de fete, în care am vrut să arăt că, probabil, viitorul nostru stă în acel personaj, în fata aceea care este dură, care este sinceră, care empatizează şi care are curajul să îşi înfrunte tatăl spunându-i nişte grozăvenii de neauzit, dar poate asta este, poate acolo este zona în care mă gândesc, oameni care să ne înfrunte chiar dacă suntem mai în vârstă, chiar dacă greşim, deşi discursul este foarte pertinent - "noi trebuie să fim împreună, noi suntem familia ta, familia se apără în orice condiţii, chiar dacă am fi greşit sau nu". Deci, o dezbatere. Acesta este şi filmul, are viaţa lui. Eu nu am gândit filmul aşa cum a ieşit. El a căpătat greutate pe parcurs. Multă lume a crezut că e un film despre problema acceptanţei LGBT. Nu, acela e doar un strigăt. Acolo se întâmplă o poveste pe care eu o cunosc şi am simţit-o foarte bine, non-toleranţa în zona urbană a acestei poveşti. De aceea tatăl nu vine la spital, nu vrea, şi de aia în momentul final - nu aş vrea să vând nimic din film - este răscolitor şi cutremurător pentru că este singurul lucru la care nu te aştepţi. Te aştepţi să-l bată, nu să-i spună ce îi spune. Şi atunci las pe fiecare să înţeleagă cât de bine e să fii tolerant. Iertarea e cea mai mare virtute - spunea cineva. Cam despre asta este vorba.

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Actorii Mihai Călin - în rolul jandarmului şi Diana Cavallioti - în rolul reporteriţei au fost în vederile dumneavoastră de la început sau aţi făcut un casting pentru alegerea lor?
Dan Chişu: Am să fiu foarte sincer. Am scris scenariul gândindu-mă la altcineva, dar m-am dus să văd la Naţional spectacolul "No man's land" în care juca Mihai Călin şi l-am văzut într-un rol în care era imobil tot spectacolul, şi acolo am descoperit cam ce aş vrea eu să-i cer. Am dat o primă şi singură probă cu el şi totul a fost impecabil după aia. Multă lume mi-a spus că se bucură că Mihai Călin a reapărut pe marele ecran, pentru că el se cam retrăsese. Eu spun că şi în teatru a făcut lucruri extraordinare şi, de exemplu, propria mea experienţă, am redescoperit un actor văzând o piesă de teatru. Pe Diana o ştiam foarte bine, mi-am dorit să lucrez cu ea, am văzut ce a făcut în multe dintre filmele pe care le-a făcut, cel puţin în "Ana, mon amour" este impecabilă. Aici a fost o poveste foarte ciudată, pentru că în momentul în care a dat probă noi nu am ştiut că este însărcinată, eu nu am ştiut că este însărcinată. Am amânat puţin, a luat proba şi, la un moment dat, când i-am spus gata, începem să filmăm, ea mi-a spus că are un copil de o lună. Mi-am dat seama că totuşi este greu, o mamă nu poate să îşi lase copilul şi se şi modificase ea ca persoană, pentru că mamele se modifică, şi atunci am tras rolul la ea, am făcut repetiţii foarte interesante. Primul impuls a fost să spun, gata, căutam pe altcineva, dar mi-am dat seama că aş putea să folosesc în favoarea mea toată această chestie şi am creat personajul auxiliar, cel din redacţie - Ada - care motivează foarte bine tot complexul ei ca personaj, toată situaţia în care ea se agaţă de meseria asta mai mult decât orice. Ea are marele succes cu reportajul despre preoţi, care o face să fie recunoscută de lume, îi place, se simte bine şi vrea cu orice preţ şi acum să aibă dreptate. Este dorinţa reporterului român de a avea dreptate cu orice preţ, iar ea a fost impecabilă. Mi-au spus oamenii - "dom'ne, e atât de nesuferită!". Da, eu asta am vrut, să nu o suporţi, ca la final să o înţelegi, pentru că finalul este neaşteptat.

AGERPRES: La orice film există şi părţi care trebuie tăiate, care lungesc filmul, care nu pot fi băgate...
Dan Chişu: Un om, dacă îşi taie unghiile, şi le taie în speranţa că vor creşte la loc. Un regizor care taie ceva din film nu îşi taie unghiile, îşi taie degetele. Cineva spunea "să tai din film este ca şi cum ţi-ai omorî copiii". E prea pretenţios spus, dar e greu pentru că sunt momente în care ai filmul aşezat şi îi vezi ritmul, şi eu mi-am dorit foarte tare ca filmul ăsta să aibă un ritm alert, să nu te lase să respiri, pentru că a şi fost filmat în maniera de televiziune. Fiind o poveste oglindită de televiziune nu am căutat imagini cu zone spectaculoase. Este un film pe care l-am filmat în genul televiziunii, cu imagine curată, directă, după care ne-am dus la ritm. La un moment dat, anumite poveşti încetineau ritmul şi am vrut ca acest film să fie în ritmul lui, ca să poată să îmi ofere mie şansa să spun ce am de spus în momentele importante din film, în secvenţele cele mai importante din film, fără să-i dau posibilitatea să respire. Deci, am creat un film cu editorul meu, cu această fată extraordinară pe care, atunci când mi s-a propus să lucrez cu ea, nu ştiam nimic despre ea, care nu făcuse niciun film, şi am spus că merită să încerc. După prima întâlnire mi-am dat seama că avem acelaşi limbaj şi am rămas într-o colaborare nemaipomenită. Am lucrat cu mare plăcere, este foarte interesant să te duci cu bucurie la montaj, să accepţi tot ce-ţi propune, dar, la un moment dat, a trebuit să tăiem. Nouă nu ne-a plăcut, dar după ce priveam filmul după, ne dădeam seama că a fost bine. Lipseşte secvenţa cu prima lui iubită (a jandarmului - n.r.), care era nemaipomenită. Dar am vrut să fie aşa cum a ieşit acum şi sunt foarte mulţumit de film. În principiu nu prea sunt, când văd filmul la final mă gândesc că poate l-aş fi făcut mai bine dacă aş fi avut timp, îmi găseam tot felul de motive şi scuze. Acum eram foarte mulţumit şi tocmai la acest film la care credeam că publicul va reacţiona şi că va dori să îl vadă, se va auzi despre el, se va vorbi, suntem în poziţia în care nu ştim când, şi cum, şi unde va putea fi văzut.

AGERPRES: Acum aveţi o lansare pregătită pentru 20 noiembrie, să sperăm că va fi şi adevărata lansare oficială. Filmul a avut lansarea mondială la Festivalul de la Varşovia în 2019, în octombrie. Cum speraţi să fie lansarea din România?
Dan Chişu: Filmul a mai fost văzut în prezentări oficiale la TIFF, la Anonimul şi la "Cinema sub clar de lună". Proiecţiile au fost impecabile. De obicei nu mai stau să-mi văd filmul odată ce l-am făcut. Dar la TIFF am stat şi l-am văzut pe tot, la Anonimul la fel, am stat să văd fiecare reacţie a spectatorilor şi mi-a plăcut. A început să îmi placă să văd filmul încă o dată, de obicei nu prea mă mai interesa. Sperăm că totul o să fie posibil, de fapt totul este sub semnul întrebării. Dacă nu va fi acum, probabil va fi la primăvară, eu sper să fie acum şi după aceea pe vreun canal TV, pe canale de filme.

Foto: (c) RADU TUŢĂ / AGERPRES FOTO

AGERPRES: Ne aflăm acum într-o perioadă grea, în care artiştii nu prea mai au de lucru, nu se mai face nimic. Cum lucraţi dumneavoastră, care va fi următorul film şi care va fi subiectul?
Dan Chişu: Filmul pe care l-am făcut în pandemie este gata, a ieşit. În trei zile l-am scris, în şase zile l-am filmat, în încă şase zile l-am editat şi culmea este că l-am şi vândut. Asta este surpriza, că l-am vândut la HBO şi pe 1 decembrie va ieşi pe HBO. El a mers foarte bine în câteva festivaluri, pentru că am vrut să facem un film, am tot încercat să facem un film pentru că toată lumea spunea să lucrăm de acasă şi mi-am contactat cei mai buni prieteni actori şi am zis 'hai să facem un film'. Seara ne dădeam seama că nu se poate, că iar o să iasă cu multe zoom-uri, cu ecranul împărţit în 16, ce film ar fi ăla. Şi, pentru că tot renunţam, mi-a venit ideea să facem un film despre cum nu se poate face film în pandemie. Atunci am transformat acest "9 poveşti de dragoste şi ură" într-o dezbatere între un regizor cu mulţi actori prieteni, care vor să încropească nouă poveşti. Şi filmul este un metafilm, pentru că filmul vorbeşte despre cum nu se poate face un film, cum actorii devin propriii lor regizori, care au propriile lor reacţii, că nu poţi să fii lângă ei, îi rogi să se filmeze cu telefonul mobil şi dacă le dai ceva indicaţii ei spun "bine, ştiu eu mai bine ce am de făcut". Deci, este lupta cu regizorul. Am fost nevoit să joc unul din rolurile din film, pe mine, în toată disputa cu ei. Cele nouă poveşti au rămas - povestea pesimistului, optimistului, povestea fetelor, povestea starului de TV, povestea puşcăriaşului, deci au rămas toate poveştile, dar ele sunt împănate de mici discuţii ale mele cu ei pentru realizarea momentului, care de cele mai multe ori nu au fost acceptate de ei. Lui Titieni, de exemplu, îi spuneam că este foarte bună secvenţa, dar ar trebui să plângă puţin. El spunea: "nu plâng domnule, să plângă altcineva, pentru chestia asta, filmată cu telefonul mobil, mă pui să plâng, nu plâng". Şi am păstrat toate aceste chestii care, iniţial, erau discuţii pe bune, despre cum să facem, şi am făcut un fel de making off deschis al imposibilităţii facerii unui film, care aşa cum l-am pus noi, l-am aşezat, a ieşit un film. Acum lucrez la un alt proiect, dar aştept să văd când. Colegii au filmat, mulţi, şi se pare că condiţiile sunt extreme, pentru că au trebuit să îşi adapteze, să îşi rescrie scenariile, se întâmplă chiar acum în pandemie, au apărut măştile în film, pentru că filmau într-un spital iniţial şi, din când în când, mai apărea câte unul cu mască, care ar fi putut să treacă pe acolo fără mască, şi atunci şi-a pus toată lumea mască, au refilmat scena şi... Dar nu este cel mai confortabil, nu e situaţie confortabilă.