Premium
Franța este singura țară din Uniunea Europeană care are un arsenal nuclear, însă interesul Berlinului de a activa o ''umbrelă atomică europeană'' contrastează cu doctrina defensivă a Franței. Ar fi suficient împotriva unui atac nuclear rusesc? Și Londra, o altă putere nucleară, ar putea juca şi ea un rol?
Scenariul întoarcerii lui Donald Trump la Casa Albă a deschis o problemă pe care Bătrânul Continent nu a vrut niciodată să o abordeze. Are Europa nevoie de ''arme nucleare autonome'', adică are nevoie de un scut atomic?, scrie Il Corriere della Sera, conform Rador Rdio România.
Dacă Europa nu mai poate conta pe NATO sau dacă există riscul revenirii la situația de dinaintea lui Biden – când Angela Merkel a rostit celebra frază, ''trebuie să înțelegem că nu mai putem conta la fel ca înainte pe prietenul nostru american'' - atunci până în ce punct ar trebui UE să-și construiască singură propriul ''element'' de descurajare?
Nu sunt întrebări teoretice. Ministrul german al apărării, Boris Pistorius, avertizează că Rusia ar putea ataca în 5-8 ani. Desfăşurarea trupelor ruse la graniţele ţărilor baltice s-a dublat. Iar dacă Trump îl invită pe Putin ''să facă orice dracu’ vrea în Europa'', atunci este evident că va cădea chiar și tabuul ''bombei atomice europene''. Cel puțin în Franţa şi Germania.
''Să discutăm despre bombă''
Liderul (Spitzenkandidatin) SPD la alegerile europene, Katarina Barley, a fost cea care a argumentat într-un interviu acordat Tagesspiegel că bombele atomice ale UE ar putea deveni ''un subiect''. E drept că Barley este puțin cunoscută în afara Germaniei, dar ea este alegerea cancelarului pentru Bruxelles, iar în Germania cancelarul, după cum se știe, vorbește ultimul, pentru a nu fi contrazis. Prin urmare, este puțin probabil ca Barley să nu reflecte gândurile sale.
În acelaşi timp, oponentul SPD, Manfred Weber, șeful Partidului Popular European, a declarat pentru publicaţia Bild: ''Cea mai mare promisiune a Europei este că trăim împreună în pace. Trebuie să reînnoim această promisiune în aceste vremuri de cotitură istorică''.
Europa - a adăugat el - inclusiv puterile nucleare Franța și Regatul Unit, care nu este membru UE, trebuie să devină ''atât de puternice din punct de vedere militar, încât nimeni să nu vrea să se măsoare cu noi''. Prin urmare, argumentează Weber, ''UE are nevoie de un factor de descurajare care să includă armele nucleare''. Și a cerut Parisului să vorbească despre asta.
În realitate, apele au fost tulburate de discursul lui Macron în Suedia.
Cuvintele lui Macron despre bombă
Discursul ţinut de Emmanuel Macron la Stockholm pe 31 ianuarie a redeschis dezbaterea asupra naturii descurajării nucleare franceze: un arsenal chemat să protejeze doar Franța sau întreaga Uniune Europeană? Pe de-o parte, Marine Le Pen l-a acuzat pe Macron că vrea să ''europenizeze forța noastră nucleară, ceea ce este o nebunie'', iar de cealaltă parte Bastien Lachaud (stânga radicală) a vorbit despre o ''ruptură totală cu doctrina nucleară franceză''.
La baza acestor reacții alarmate stă neînțelegerea mesajului lui Macron, care – spre deosebire de ceea ce s-a raportat inițial – nu a anunțat că vrea să pună întreaga Europă sub umbrela nucleară franceză și nici cu atât mai puțin că este gata să încredinţeze Bruxelles-ului codurile rachetelor focoase nucleare. Interesul Suediei, al Germaniei și al altor țări europene față de arsenalul nuclear francez indică mai mult o necesitate europeană, mai ales în lumina declarațiilor lui Donald Trump, decât o schimbare a doctrinei franceze.
Doctrina nucleară franceză
Problema relației dintre Franța și Europa în ceea ce privește arsenalul nuclear a existat dintotdeauna, însă odată cu Brexit, aceasta a căpătat o altă dimensiune. Franța este acum singura țară din UE dotată cu arme nucleare.
Pentru moment, însă doctrina nucleară franceză rămâne neschimbată, aşa cum se poate citi în documentul specific făcut public de Ministerul Apărării, care enumeră caracteristicile acesteia:
1) este doar defensivă, pentru a apăra ''interesele vitale'' ale Franței;
2) e permanentă şi credibilă, sub 300 focoase;
3) este doar strategică și nu tactică (adică bomba atomică nu este o armă ca toate celelalte de pe câmpul de luptă, ci servește ca element de descurajare):
4) este suverană și independentă, dar concepută în cadrul NATO și reprezintă ''o contribuție puternică și esențială la securitatea Europei''.
Punctele 1) și 4) privesc direct problema europeană. Arsenalul nuclear este chemat să apere nu teritoriul francez, ci ''interesele vitale'' ale Franței: ceea ce sugerează că Parisul ar putea considera o amenințare directă la adresa Berlinului sau Romei drept o amenințare la adresa ''intereselor sale vitale''. În final, se recunoaşte că doctrina nucleară franceză serveşte ''securităţii Europei''.
Ce e de făcut?
Cu cât se apropie mai mult votul american, cu atât problema devine mai presantă. Un mare senior al politicii germane de securitate, Wolfgang Ischinger, scrie pe X că ''Berlinul ar trebui să strângă, în sfârșit, mâna întinsă de Franța''. Potrivit acestuia, nu este vorba de înlocuirea scutului de protecție al Statelor Unite și al NATO, ''ci de o posibilă întărire a acestuia prin rolul puterii nucleare europene a Franței''. Rămâne de văzut cum se poate întâmpla acest lucru, ce sacrificii implică și desigur, ce cred ceilalți europeni despre asta.
Dar cel puțin în Germania, epoca în care arsenalele nucleare trebuiau doar să fie eliminate pare să fi apus definitiv.
