Premium
Daniel Mariș scrie despre cea mai recentă carte a scriitorului Alexandru Petria în Oltart, nr. 43, mai 2023
Sub semnul viului, cu toată oroarea de neant, poezia lui Alexandru Petria. Și acrobată pentru un dincolo crispat cu sine. Un fel de arșiță a trăirii pe seama depășirii senzației de abis și asumării definitivului încremenit pe marginea unei prăpăstii. Spulberându- și istoriile, atinse prin fulgerări intuitive, cu ochi gravi, plini de vibrații.
”Înainte de venirea asteroidului” ( Alexandra Publishing House,2022) pare a fi o carte esențială a unui curent poetic offshore, după un original spirit cheghevarist, unde scopul e și ideal iar ceremonialul, pură convenție în urma propriului refuz de a-se salva de unul singur… Ceva cu adevărat dramatic, din punctul de vedere al tragicului existențial, a osândei sisifice de a supraviețui pe platourile pustii pline de lespezi prăbușite. În momentele presimțitelor expieri „să donezi sânge e să ridici marea pe verticală/ și numai nebunii/ și vizionarii o fac„ , declarație solemnă consemnată și asumată, una de substanță și deloc lipsită de suport.
Într-adevăr, însă e și uzufructul memoriei, formula de viață condiționată de biologia rănilor, a urmelor care biciuie, pe măsura muchiei tăioase a echivocului – în feluritele sale chipuri. Chiar o luptă împotriva încercuirii trecutului, e aproape o curățire pe viu, calculată și lucidă : ”când suflețelele devin suflete/ au nedreptățile și moartea ca piele/ tăbăcită piele, vopsită în culori de camuflaj./suflețelele sunt precum sfinții pe care n-o să-i întâlnim niciodată,/ suflețelele ne dor uneori ca picioarele amputate/ ne ucid copilăria ca să fim oameni”. Dar, și cu toate slăbiciunile care îl pot însoți, avatarul, o tăgăduire simbolică a unei traiectorii raportată la prezentul imediat, fermentând continuu, în stânga și-n dreapta… Fără nici o pudoare inutilă, se subțiază din ce în ce, gata la orice…
Prea puțin pentru iluzii de înălțare, prea mult pentru iluzii de prăbușire : ” au venit vremuri cum nu ne-am imaginat./ la izvoarele aproape secate n-are rost să-ți amintești pașii,/ apa a fugit în vise.”. O altă întrupare, a cărei axă temporală caută un pol al rescrierii, o întoarcere la ficțiune poate… Sau cu atât mai mult, un pretext al unei singurătăți , dacă nu chiar o provocare a acesteia. Dualitatea văzută în extensie , o coloană vertebrală a stării de pândă, balansându-se fragilă : ” cel mai în siguranță e să fii singur,/ orice trădare are nevoie măcar de doi”. Un model al așteptării ilustrează un potential refugiu prin schimbări de planuri, adunând ca filigranele , prerogativele lipsei de spațiu și de răgaz – frigul și febra timpului pur-sânge, anomalii existențiale derivate din existența determinată. Însă așa se suprapun într-o singură imagine, cuvintele unei treceri premeditate, e semn că începe Poezia : ”nu mai e rost de trait în oraș,/ doar în tine,/ vântul și ploaia și înjecția pe cer a soarelui/ ne curg ca niște audiențe/ prietenii te primesc precum în audiențe,/ pitice relații de birou, suntem în gât cu afaceri,/ să oferi o pâine nu e să-ți tai o bucată de suflet/ ci o monedă nebună de schimb,/ cele mai adevărate cuvinte sunt cele nespuse/ vremea-i de întristare, vremea-i cu trădări,/ vremea s-a înclinat atât spre dus/ că morții nu ne recunosc/ și le e rușine cu noi”(morților le e rușine cu noi). Un veritabil peisaj în același registru grav, prin linii aspre, prefigurează căderea, într-un fel de parabolă a acelui gândac kafkian trăit, a ”marii treceri” înscrisă pe orbita singurătății asumate.
Nevoia unei dislocări în interiorul ei pare evidentă, printr-o abdicare radicală … Ispitirea, datorită acestei oglindiri, rămâne suspendată, e starea de repaos – ca între aripi de fluturi, relief tragic al sperjurului realului și autocrației imaginarului.
Trăirea în forma absolută, obsesia originii și condiția de fiară captivă, vremea și necesitatea răvășirii : ”înainte de venirea asteroidului,/ oricât ai încerca să te aperi prin semeni,/ prin birouri și prin cafenele,/ o să fii todeauna singur - / moartea este o limbă pe care-o înțelege fiecare/ doar singur,/ o limbă de unică folosință,/ o să fii singur de și mâinile și picioarele o să-ți fie străine,/ înainte de venirea asteroidului o să te prindă liniștea în rotocoale/ câtă e spaima și disperarea,/ înainte de venirea asteroidului murmură o rugăciune,/ poate ajută, sigur n-are la ce să mai dăuneze !” (n-are la ce să mai dăuneze).
Nu numai să dăuneze ci și să ridice panașul deșertăciunilor, aura ființării fără contrapunctul ei perpetuu, iluzia… Venirea asteroidului, departe de a fi ilustrată de un horoscop întunecat are aceeași liniște de început și sfârșit – frumusețea păgână cu care nu mai este nimic de făcut. Poate poezia fi totuși ceva din iluzia aceasta ? Alexandru Petria ne dovedește că da…
