Curtea Constituţională a României (CCR) a admis, miercuri, mai multe excepţii de neconstituţionalitate ale unor prevederi din Codul de procedură penală, una dintre ele referitoare la arestul la domiciliu. Una dintre sesizări a vizat dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care prevede că "judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu".
"În urma deliberărilor, Curtea Constituţională, cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă (...) care permite luarea măsurii arestului la domiciliu în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat (preventiv sau la domiciliu) în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. (...) Curtea a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate", se precizează într-un comunicat transmis Agerpres.
CCR mai menţionează că s-a pronunţat în repetate rânduri asupra naturii măsurilor preventive a arestului preventiv şi arestului la domiciliu, statuând că ambele sunt privative de libertate. În opinia judecătorilor constituţionali, stabilirea naturii arestului la domiciliu în sensul că este o măsură preventivă privativă de libertate determină necesitatea ca acesta să fie însoţit de ansamblul garanţiilor recunoscute în cazul arestului preventiv. "Din această perspectivă, Curtea a stabilit că interdicţia dispunerii din nou a unei măsuri preventive privative de libertate faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat la domiciliu sau arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, dacă nu au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate se constituie într-o garanţie ce însoţeşte măsurile preventive privative de libertate. Astfel, prin reglementarea diferită a arestului la domiciliu faţă de arestul preventiv, (...) legiuitorul şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa garanţiile ce trebuie să însoţească măsurile preventive privative de libertate doar în ceea ce priveşte arestul preventiv, iar nu şi în ceea ce priveşte arestul la domiciliu, deşi şi acesta din urmă, prin natura sa de măsură preventivă privativă de libertate, trebuie să fie însoţit de aceleaşi garanţii ca şi arestul preventiv", se mai arată în comunicat.
CCR a mai admis, cu unanimitate de voturi, excepţia de neconstituţionalitate a unor articole din Codul de procedură penală referitoare la reglementarea căii de atac a revizuirii. "Curtea a constatat că dispoziţiile art.453 alin.(3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin.(1) lit.a), precum şi dispoziţiile art.453 alin.(4) teza întâi din Codul de procedură penală - cu privire la soluţia legislativă care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut de art.453 alin.(1) lit.a) din Codul de procedură penală - sunt de natură să înfrângă, în principal, egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. De asemenea, ca şi consecinţă a constatării neconstituţionalităţii acestor texte de lege, soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art.457 alin.(2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art.453 alin.(1) lit.a), este de natură a aduce atingere, în principal, egalităţii în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie", se precizează în comunicat.
CCR a admis şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.213 alin.(2) din Codul de procedură penală, care prevede că judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. În urma deliberărilor, excepţia de neconstituţionalitate a fost admisă cu unanimitate de voturi, constatându-se că dispoziţiile respective sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art.204 alin.(4), care prevede că o contestaţie formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.
Judecătorii au apreciat că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă care poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, precum libera circulaţie, viaţa intimă, întrunirile, munca sau libertatea economică. "Curtea a reţinut că, în cazul formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, legiuitorul nu a reglementat un termen cert de soluţionare a acesteia, aşa cum a reglementat în cazul soluţionării contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurii controlului judiciar de către judecător (fie el judecător de drepturi şi libertăţi, de cameră preliminară sau instanţă de judecată). Prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac", se arată în comunicatul CCR.
Curtea a respins, în schimb, excepţia de neconstituţionalitate a unui alt articol, care prevede că "în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani".
Comentează