Premium
Ana este psiholog şi vine din Ucraina, mai precis din Odesa, iar evenimentele care au avut loc în ultima perioadă în ţara ei i-au schimbat viaţa. Acum ceva timp era o femeie refugiată ca mulţi alţi ucraineni care au fost nevoiţi să îşi părăsească în grabă casa, ţara. A vrut să fugă în Germania, pentru a fi sigură că măcar ea şi fiica ei scapă de război. Odată trecută graniţa României a luat o altă decizie. A rămas la Iaşi. De aici zilnic face naveta, ajutată de voluntari, până în tabăra de refugiaţi de la Sculeni. Acum şi ea este unul dintre voluntarii care îi întâmpină pe refugiaţi cu un zâmbet cald, o vorbă bună, un ceai sau cafea, alimente. Spre deosebire de ceilalţi voluntari români sau basarabeni, e singura care trece de propria sa suferinţă încercând să aline suferinţele celorlalţi refugiaţi aflaţi în tranzit prin Iaşi, prin România, spre alte destinaţii din Europa, scrie Agerpres.
"La două ore după ce Odesa a început să fie bombardată am strâns hainele şi am plecat cu toţii de acasă. Am stat 10 zile în Ucraina, după care am decis ca eu şi fiica mea să plecăm mai departe, iar soţul şi fiul să rămână şi să îşi facă datoria faţă de ţară", ne povesteşte Ana. La început drumul a fost mult mai lung, mai anevoios şi obositor decât s-ar fi aşteptat, dar odată ajunse în România lucrurile s-au schimbat.
"Drumul a fost foarte greu pentru că, spre exemplu, am făcut 5 kilometri în 14 ore, iar în Republica Moldova am stat foarte mult la rând la vamă. Am ştiut unde plecăm. Ne-am pregătit, aşa că am luat multe haine de iarnă... Când am trecut la punctul de trecere Palanca era o tabără mare. M-am apropiat de voluntari cu speranţa că voi putea dormi măcar un pic. Era foarte frig. Voluntarii au căutat un loc, dar nu au găsit niciunul pentru că erau foarte multe mame cu bebeluşi mici. Fiica mea are doar 6 ani. Aşa că am decis să dormim în maşină. A fost foarte foarte frig şi a început să ningă. Ne-am speriat foarte tare. Aceasta a fost cea mai groaznică noapte din viaţa ei. Eram în câmp, ningea şi era foarte, foarte rece. Am avut emoţii şi eram îngrijorată pentru ca nu cumva fiica mea de 6 ani să se îmbolnăvească", ne spune Ana.
Experienţa nopţii petrecute în câmp pe viscol şi ninsoare a fost foarte traumatizantă pentru mamă şi fiică. Şi acum fata are coşmaruri şi se trezeşte din somn speriată. Cu toate acestea, căldura cu care au fost primite de ieşeni a determinat-o pe Ana să îşi schimbe planurile.
"Am intenţia de a rămâne aici. Am decis să aştept în România până la terminarea războiului din Ucraina. Nu vreau să plec mai departe, deşi planul era să ajung în Germania, pentru că rudele mele plecaseră acolo înaintea noastră cu 3 zile. Când am ajuns aici şi am văzut căldura cu care am fost primită, dar şi că alţi ucraineni au nevoie de ajutor, am decis să rămân. Mă simt în siguranţă şi vreau să îi ajut pe ceilalţi. Nimeni nu ştie cât durează acest război. Înţeleg că pentru a mă întreţine pe mine şi fiica mea este necesar să lucrez. Ar fi bine să găsesc de lucru", afirmă Ana. Îi pare rău că nu a învăţat limba engleză până acum. Impedimentul lingvistic pare să dispară cu ajutorul tehnologiei. Înainte de a părăsi Ucraina, fiul său, în vârstă de 19 ani, i-a descărcat o aplicaţie pe telefon pentru a se descurca să înţeleagă ceea ce spun ceilalţi, oriunde ar ajunge.
