O viață cât o epocă: Regina Elisabeta a II-a

Regina Elisabeta a II- a fost cel mai longeviv monarh din istoria Marii Britanii. Ea marcat prfund epoca în care a domnit conducând imperiul Britanic din perioada postbelică până în era spațială.

Elisabeta a II-a,Elizabeth Alexandra Mary,  a fost regina a cinsprezece state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth. Acestea sunt: Regatul Unit, Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vicențiu și Grenadine, Antigua și Barbuda, Belize și Sfântul Kitts și Nevis.

Elizabeth s-a născut în Mayfair, Londra, fiind primul copil al ducelui și ducesei de York (mai târziu regele George al VI-lea și regina Elisabeta). Tatăl ei a urcat pe tron la abdicarea fratelui său, regele Eduard al VIII-lea, în 1936, moment din care ea a devenit moștenitoarea prezumtivă. Elizabeth a avut parte de o educație privată, acasă, și a început să își asume sarcini publice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, servind în Serviciul Teritorial Auxiliar. În 1947 s-a căsătorit cu Philip, Duce de Edinburgh, un fost prinț al Greciei și Danemarcei, cu care are patru copii: Charles, Prinț de Wales, Anne, Prințesă Regală, Andrew, duce de York și Edward, Conte de Wessex. A fost căsătorită cu Prințul Philip timp de 73 de ani, până la moartea acestuia, la 9 aprilie 2021.

Când tatăl ei a murit în februarie 1952, Elizabeth a devenit șef al Commonwealth și regină a șapte țări independente ale Commonwealth-ului: Regatul Unit, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Africa de Sud, Pakistan și Ceylon. Ea a domnit ca monarh constituțional prin schimbări politice majore, cum ar fi descentralizarea puterii în Regatul Unit, aderarea Regatului Unit la Comunitățile Europene, Brexit și decolonizarea Africii. Printre numeroasele sale vizite și întâlniri istorice se numără o vizită de stat în Republica Irlanda și vizite la sau de la cinci papi. Printre evenimentee semnificative se numără: o încoronare în 1953 și celebrarea Jubileului de Argint, de Aur, de Diamant și de Platină în 1977, 2002, 2012 și 2022. Elizabeth este cel mai longeviv monarh britanic, cel mai în vârstă și mai longeviv șef de stat în exercițiu și al doilea monarh suveran ca longevitate din istoria lumii (după Ludovic al XIV-lea al Franței).

Elizabeth s-a confruntat ocazional cu sentimente republicane și critici de presă asupra familiei regale, în special după destrămarea căsătoriilor copiilor ei, a avut Annus horribilis în 1992 și moartea în 1997 a fostei sale nore Diana, Prințesă de Wales. Cu toate acestea, sprijinul pentru monarhie în Regatul Unit a fost și rămâne constant ridicat, la fel ca și popularitatea ei personală.

În timpul domniei bunicului ei, Elizabeth era a treia în linia de succesiune la tronul britanic, după unchiului ei Edward și tatălui ei. Deși nașterea ei a generat interes public, nu era de așteptat să devină regină, deoarece Edward era încă tânăr, urma probabil să se căsătorească și să aibă copii proprii, care ar fi precedat-o pe Elizabeth în linia de succesiune. Când bunicul ei a murit în 1936 și unchiul ei a urcat pe tron sub numele de Edward al VIII-lea, a devenit a doua în linie la tron, după tatăl ei. Mai târziu, în acel an, Edward a abdicat, după ce căsătoria propusă de el, cu Wallis Simpson, a provocat o criză constituțională. În consecință, tatăl Elisabetei a devenit rege, iar ea a devenit moștenitor prezumtiv. Dacă părinții ei ar mai fi avut un fiu, el ar fi fost moștenitor și deasupra ei în linia succesorală, care la momentul respectiv era determinată de primogenitura masculină.

În septembrie 1939, Marea Britanie a intrat în cel de-Al Doilea Război Mondial. Lordul Hailsham a sugerat ca prințesele Elizabeth și Margaret să fie evacuate în Canada pentru a evita frecventele bombardamente aeriene. Mama lor însă a refuzat, declarând: „Copiii nu vor pleca fără mine. Eu nu-l voi părăsi pe rege. Iar regele nu va pleca niciodată”. Prințesele au rămas la Castelul Balmoral din Scoția până la Crăciunul din 1939, când s-au mutat la Sandringham House, Norfolk. Din februarie până în mai 1940, au locuit la Royal Lodge, Windsor, până la mutarea la Castelul Windsor, unde au locuit majoritatea următorilor cinci ani. La Windsor, prințesele au organizat pantomime de Crăciun în ajutorul Fondului pentru Lână a reginei, care a cumpărat fire pentru a tricota veșminte militare. În 1940, Elizabeth, în vârstă de 14 ani, a realizat prima sa emisie radio în timpul emisiunii „Ora copiilor” de la BBC, adresându-se altor copii care fuseseră evacuați din orașe. Ea a declarat: „Încercăm să facem tot ce putem pentru a ne ajuta marinarii, soldații și aviatorii noștri viteji și încercăm, de asemenea, să suportăm propria noastră parte din pericolul și tristețea războiului. Știm, fiecare dintre noi, că până la urmă totul va fi bine”.

În 1943, Elizabeth a întreprins prima ei apariție publică solo, într-o vizită la Gărzile Grenadierilor, unde fusese numită colonel anul precedent.

Pe măsură ce se apropia de vârsta de 18 ani, parlamentul a schimbat legea, astfel încât să poată acționa ca unul dintre cei cinci consilieri de stat în cazul incapacității sau absenței tatălui ei în străinătate, cum ar fi vizita sa în Italia în iulie 1944. În februarie 1945, a fost numită al doilea subaltern onorific în cadrul Serviciului teritorial auxiliar cu numărul de serviciu 230873. S-a pregătit ca mecanic și șofer și cinci luni mai tâziu i s-a acordat gradul de comandant onorific junior (echivalent feminin al căpitanului la acea vreme).

La sfârșitul războiului din Europa, de Ziua Victoriei în Europa, Elizabeth și Margaret s-au amestecat anonim cu mulțimile care sărbătoreau pe străzile Londrei. Ulterior, Elizabeth a spus într-un rar interviu: „I-am întrebat pe părinții mei dacă putem ieși și să vedem singure. Îmi amintesc că eram îngrozite să fim recunoscute... Îmi amintesc linii de oameni necunoscuți care își uneau brațele și mergeau în jos pe Whitehall, noi toți fiind străbătuți de un val de fericire și ușurare”.

În timpul războiului, s-au întocmit planuri de înăbușire a naționalismului galez prin afilierea mai strânsă a Elisabetei cu Țara Galilor. Propuneri, precum numirea ei ca constable al Castelului Caernarfon sau patron al Urdd Gobaith Cymru (Liga galeză a tineretului), au fost abandonate din mai multe motive, inclusiv de teama de a o asocia pe Elizabeth cu obiectori de conștiință în Urdd într-un moment în care Marea Britanie era în război. Politicienii galezi au sugerat să fie numită Prințesă de Wales la împlinirea a 18 ani. Ministrul de interne, Herbert Morrison a susținut ideea, dar regele a respins-o, deoarece a considerat că un astfel de titlu aparține exclusiv soției unui Prinț de Wales și Prințul de Wales era întotdeauna moștenitorul.

Prințesa Elizabeth a plecat în 1947 în primul ei turneu de peste mări, însoțindu-și părinții în sudul Africii. În timpul turneului, într-o emisiune către Commonwealth-ul britanic la ziua ei de 21 de ani, ea a făcut următoarea promisiune: „Declar în fața voastră că toată viața mea, fie ea lungă sau scurtă, va fi dedicată serviciului vostru și serviciului măreței noastre familii imperiale căreia îi aparținem cu toții”.

Elizabeth l-a întâlnit pe viitorul ei soț, Prințul Philip al Greciei și Danemarcei, în 1934 și 1937. Erau veri îndepărtați prin regina Victoria și regele Christian al IX-lea al Danemarcei. După o altă întâlnire la Royal Naval College din Dartmouth în iulie 1939, Elizabeth — deși avea doar 13 ani — a spus că s-a îndrăgostit de Philip și au început să facă schimb de scrisori. Avea 21 de ani când logodna lor a fost anunțată oficial la 9 iulie 1947.

Logodna nu a fost lipsită de controverse; Philip nu avea nici o poziție financiară, era născut în străinătate (deși era un supus britanic care a slujit în Marina Regală de-a lungul celui de-Al Doilea Război Mondial) și avea surori care se căsătoriseră cu nobili germani cu legături naziste. Marion Crawford a scris: „Unii dintre consilierii regelui nu l-au considerat suficient de bun pentru ea. El era un prinț fără casă sau regat. Unele ziare au bătut monedă pe originea străină a lui Philip”. Biografiile ulterioare au raportat că mama Elisabetei a avut inițial rezerve cu privire la căsătorie și îl numea pe Philip drept „Hunul”. Ulterior, totuși, regina mamă i-a spus biografului Tim Heald că Philip era „un gentleman englez”.

Înainte de căsătorie, Philip a renunțat la titlurile sale grecești și daneze, s-a convertit oficial de la ortodoxia greacă la anglicanism și a adoptat stilul Lieutenant Philip Mountbatten, luând numele familiei britanice a mamei sale. Chiar înainte de nuntă, a fost numit Duce de Edinburgh și i s-a acordat stilul Alteța Sa Regală. Elizabeth și Philip s-au căsătorit la 20 noiembrie 1947 la Westminster Abbey. Au primit 2.500 de cadouri de nuntă din întreaga lume. Deoarece Marea Britanie nu se recuperase încă complet de la devastarea războiului, Elizabeth a cumpărat materialul pentru rochia ei, care a fost creată de Norman Hartnell, pe baza cupoanelor de rație. În Marea Britanie postbelică, nu era acceptabil ca relațiile germane ale lui Philip, inclusiv cele trei surori ale sale, să fie invitate la nuntă. Nici ducele de Windsor, fostul regele Eduard al VIII-lea, nu a fost invitat.

Elizabeth a născut primul ei copil, prințul Charles, la 14 noiembrie 1948. Cu o lună mai devreme, regele a emis patente regale care permitea copiilor ei să folosească stilul și titlul unui prinț sau prințesă regală, la care altfel nu ar fi fost îndreptățiți, tatăl lor nefiind prinț regal. Un al doilea copil, prințesa Anne, s-a născut în 1950.

După nunta lor, cuplul a închiriat Windlesham Moor, lângă Castelul Windsor, până în iulie 1949, când s-au stabilit la Clarence House din Londra. În diferite perioade, între 1949 și 1951, ducele de Edinburgh a fost staționat în colonia britanică a Coroanei de Malta ca ofițer al Marinei Regale. El și Elizabeth au locuit intermitent în Malta câteva luni la rând în Gwardamanġa, la Villa Guardamangia, casa închiriată a unchiului lui Philip, Lord Mountbatten. Copiii au rămas în Marea Britanie.

În 1951, sănătatea lui George al VI-lea s-a deteriorat iar Elizabeth l-a însoțit frecvent la evenimentele publice. Când ea a vizitat Canada și l-a vizitat pe președintele Harry S. Truman la Washington, DC, în octombrie 1951, secretarul ei privat, Martin Charteris, ducea cu el o declarație de ascensiune în cazul în care regele ar fi murit în timp ce ea era în turneu. La începutul anului 1952, Elizabeth și Philip au plecat într-un turneu în Australia și Noua Zeelandă prin Kenya. La 6 februarie 1952, tocmai se întorseseră la casa lor kenyană, Sagana Lodge, după o noapte petrecută la hotelul Treetops, când a sosit vestea despre moartea regelui și, în consecință, a accesiunii imediate a Elisabetei la tron. Philip a dat vestea noii regine. Martin Charteris i-a cerut să aleagă un nume regal; a ales să rămână Elizabeth, „bineînțeles”. A fost proclamată regină în toate regatele și perechea regală s-a întors în grabă în Regatul Unit. Ea și ducele de Edinburgh s-au mutat la Palatul Buckingham.

În 1977, Elisabeta a II-a a marcat Jubileul de Argint al ascensiunii sale. Petreceri și evenimente au avut loc pe tot teritoriul Commonwealth-ului, dintre care multe au coincis cu turneele naționale și Commonwealth asociate. Sărbătorile au reafirmat popularitatea reginei, în ciuda faptului că a coincis cu presa negativă despre separarea prințesei Margaret de soțul ei. În 1978, regina a îndurat o vizită de stat în Regatul Unit al liderului comunist al României, Nicolae Ceaușescu, și a soției sale, Elena, deși în mod privat credea că au „sânge pe mâini”. Anul următor a adus două lovituri: una a fost demascarea lui Anthony Blunt, fost "Surveyor of the Queen's Pictures", ca spion comunist; cealaltă a fost asasinarea rudei sale Lordul Mountbatten de către armata republicană provizorie irlandeză.

În timpul ceremoniei Trooping the Colour din 1981, cu șase săptămâni înainte de nunta prințului Charles și a Lady Diana Spencer, șase împușcături au fost trase din apropiere asupra reginei, în timp ce cobora pe Mall, Londra, pe calul ei, Burmese. Poliția a descoperit mai târziu că erau gloanțe oarbe. Atacatorul de 17 ani, Marcus Sarjeant, a fost condamnat la cinci ani de închisoare și eliberat după trei ani. Calmul și priceperea reginei în controlul acestei situații au fost laudate pe scară largă.

Câteva luni mai târziu, în octombrie, regina a fost subiectul unui alt atac în timpul unei vizite la Dunedin, Noua Zeelandă. Documentele Serviciului de informații de securitate din Noua Zeelandă, declasificate în 2018, au dezvăluit că Christopher John Lewis, în vârstă de 17 ani, a tras cu o pușcă de la etajul cinci al unei clădiri cu vedere la paradă. Lewis a fost arestat, dar nu a fost niciodată acuzat de tentativă de crimă sau trădare și condamnat la trei ani de închisoare pentru deținerea ilegală și descărcarea unei arme de foc. La doi ani de la pedeapsa sa, el a încercat să scape din spitalul de psihiatrie pentru a-l asasina pe Charles, care vizita țara împreună cu Diana și fiul lor, Prințul William.

Din aprilie până în septembrie 1982, regina a fost îngrijorată, dar mândră de fiul ei, prințul Andrew, care slujea cu forțele britanice în timpul războiului din Falklands. La 9 iulie, s-a trezit în dormitorul ei de la Palatul Buckingham cu un intrus, Michael Fagan, în cameră cu ea. Într-o gravă lipsă de securitate, asistența a sosit doar după ce au fost făcute două apeluri la poliția Palatului. După ce l-a găzduit pe președintele american Ronald Reagan la castelul Windsor în 1982 și a vizitat ferma sa din California în 1983, regina a fost furioasă când administrația Reagan a ordonat invadarea Grenadei, unul dintre regatele sale din Caraibe, fără a o informa.

Interesul intens al mass-mediei față de opiniile și viața privată a familiei regale din anii 1980 a condus la o serie de povești senzaționale în presă, nu toate fiind în întregime adevărate. Așa cum Kelvin MacKenzie, editorul publicației The Sun, a spus echipei sale: „Dați-mi duminică pentru luni o știre senzațională despre regali. Nu vă faceți griji dacă nu este adevărat – atâta timp cât nu va fi prea multă vâlvă după asta”. Donald Trelford, editorul ziarului The Observer a scris în 21 septembrie 1986: „Telenovela regală a ajuns acum la o tonalitate de interes public încât granița dintre fapt și ficțiune a fost pierdută din vedere ... nu este doar faptul că unele fițuici nu își verifică faptele sau acceptă refuzuri: nu le pasă dacă poveștile sunt adevărate sau nu”. S-a raportat, mai ales în The Sunday Times din 20 iulie 1986, că regina era îngrijorată de faptul că politicile economice ale lui Margaret Thatcher încurajează diviziunile sociale și că este alarmată de șomajul ridicat, de o serie de revolte, de violența unei greve a minerilor și refuzul lui Thatcher de a aplica sancțiuni împotriva regimului apartheidului din Africa de Sud. Printre sursele zvonurilor se numără asistentul regal Michael Shea și secretarul general al Commonwealth-ului Shridath Ramphal, dar Shea a susținut că remarcile sale au fost scoase din context și brodate cu speculații. Thatcher a spus că regina va vota pentru Partidul Social Democrat — adversarii politici ai lui Thatcher. Biograful lui Thatcher, John Campbell, a susținut că „articolul a fost o piesă de răutate jurnalistică”. Dezmițând articolele despre acrimonia dintre ele, Thatcher și-a transmis ulterior admirația personală pentru regină, iar regina i-a acordat două onoruri — Ordinul de Merit și Ordinul Jartierei — după înlocuirea ei ca prim-ministru de către John Major. Brian Mulroney, prim-ministru canadian între 1984 și 1993, a declarat că Elizabeth a fost o „forță din culise” la încheierea apartheidului.

La sfârșitul anilor 1980, regina a devenit ținta satirei. Implicarea membrilor mai tineri ai familiei regale în spectacolul de caritate It's a Royal Knockout din 1987 a fost ridiculizată. În Canada, Elizabeth a susținut în mod public amendamente constituționale care divizează politic, provocând critici din partea oponenților asupra modificărilor propuse, inclusiv a lui Pierre Trudeau. În același an, guvernul ales din Fiji a fost îndepărtat printr-o lovitură de stat militară. În calitate de monarh al Fiji, Elizabeth a susținut încercările guvernatorului general să afirme puterea executivă și să negocieze o soluționare. Liderul loviturii de stat l-a demis pe guvernator și a declarat Fiji republică.

În 1991, în urma victoriei coaliției în Războiul din Golf, regina a devenit primul monarh britanic care a abordat o reuniune comună a Congresului Statelor Unite.

Într-un discurs din 24 noiembrie 1992, pentru a-și marca Jubileul de Rubin pe tron, Elizabeth a numit anul 1992 annus horribilis. Sentimentul republican în Marea Britanie a crescut din cauza estimărilor presei asupra bogăției private a reginei — care au fost contrazise de Palat — și a rapoartelor de afaceri și a căsătoriilor tensionate în rândul familiei sale extinse. În martie, al doilea fiu al ei, prințul Andrew, și soția sa, Sarah, s-au despărțit; în aprilie, fiica ei, prințesa Anne, a divorțat de căpitanul Mark Phillips, în timpul unei vizite de stat în Germania în octombrie, manifestanții furioși din Dresda au aruncat ouă asupra ei și în noiembrie, a izbucnit un mare incendiu la Castelul Windsor, una dintre reședințele sale oficiale. Monarhia a fost supusă unei critici sporite și a unei examinări publice minuțioase. Într-un discurs neobișnuit de personal, regina a spus că orice instituție trebuie să aștepte critici, dar a sugerat să fie făcută cu „o notă de umor, blândețe și înțelegere”. Două zile mai târziu, prim-ministrul John Major a anunțat reforme la finanțele regale planificate începând cu anul precedent, incluzând-o pe regină să plătească impozitul pe venit începând cu 1993 și o reducere a listei civile.În decembrie, prințul Charles și soția sa, Diana, s-au separat formal. Anul s-a încheiat cu un proces, întrucât regina a dat în judecată ziarul The Sun pentru încălcarea drepturilor de autor atunci când a publicat textul mesajului ei anual de Crăciun cu două zile înainte de difuzare. Ziarul a fost obligat să plătească taxele legale și a donat 200.000 de lire sterline pentru caritate.

În anii următori, dezvăluirile publice despre starea căsătoriei lui Charles și Diana au continuat.Chiar dacă sprijinul pentru republicanism în Marea Britanie părea mai mare decât în orice moment în memoria vie, republicanismul era încă un punct de vedere minoritar iar Regina însăși avea o clasificare înaltă în preferițele publicului. Criticile s-au concentrat asupra instituției monarhiei în sine și asupra familiei mai largi a reginei, mai degrabă decât asupra propriului ei comportament și acțiuni. În consultare cu soțul ei și cu primul ministru, John Major, precum și cu arhiepiscopul de Canterbury și cu secretarul său privat, Robert Fellowes, le-a scris lui Charles și Dianei la sfârșitul lunii decembrie 1995, spunând că divorțul este de dorit.

În august 1997, la un an după divorț, Diana a murit într-un accident de mașină la Paris. Regina era în vacanță cu familia ei extinsă la Balmoral. Cei doi fii ai Dianei cu Charles — prinții William și Harry — au vrut să meargă la slujba de la biserică, așa că regina și ducele de Edinburgh i-au luat în acea dimineață.Ulterior, timp de cinci zile, Regina și Ducele și-au protejat nepoții de interesul intens al presei ținându-i la Balmoral, unde puteau plânge în privat, însă izolarea familiei regale și faptul că nu s-a arborat drapelul în bernă la Palatul Buckingham au provocat consternare publică.[Presată de reacția ostilă, regina a fost de acord să se întoarcă la Londra și să transmită o declarație de televiziune în direct, la 5 septembrie, cu o zi înainte de înmormântarea Dianei. În declarație, ea și-a exprimat admirația pentru Diana și sentimentele sale „ca bunică” pentru cei doi prinți. Ca urmare, o mare parte din ostilitatea publică s-a evaporat.

În noiembrie 1997, regina și soțul ei au ținut o recepție la Banqueting House pentru a marca aniversarea căsătoriei de aur. Ea a ținut un discurs și l-a lăudat pe Philip pentru rolul său de consort, referindu-se la el ca „puterea și sursa mea de stabilitate”.

Jubileul de Platină a început la 6 februarie 2022, marcand 70 de ani de când regina a urcat pe tron după moartea tatălui ei. Ea a ținut o recepție la Sandringham House pentru pensionari, membri locali ai Institutului pentru Femei și voluntari de caritate. În mesajul său de Ziua Aderării, Elizabeth și-a reînnoit angajamentul față de o viață în serviciu public.

Regina Elisabeta a II-a s-a stins pe 8 august 2022 la vârsta de 96 de ani, la castelul Balmoral, reședința sa favorită. Ea a fost cel mai longeviv monarh din istoria Marii Britanii și a influențat decisiv istoria secolului XX.