Cât de greu ne-a fost tuturor să ne redimensionăm viețile, să renunțăm la cotidianitatea ce ne asigura o doză și prea mare de frenezi, dar aveam parte și de socializarea de care aveam nevoie și la care cu greu am renunțat! Ca ființe sociale, ne-am văzut constrânși să ne retragem de pe scena teatrului propriei vieți, să nu mai fim actori ci să privim spectacolul de afară la care puteam contribui ca spectatori, doar stând izolați. Am avut astfel posibilitatea să conștientizăm parcă mai mult ca oricând și să regândim valorile fundamentale ale acestei scene.
Propria locuință ne-a devenit în aceste lungi săptămâni zid de apărare, loc de refugiu și de izolare, cuib de odihnă și de tihnă, loc de regăsire a păcii sufletești, de redescoperire a emoțiilor și a drumului către noi înșine/însene și către ceilalți și de redimensionare a spațiului, dar și loc de suferință pentru unii, din păcate. Ne-am bucurat așa cum am putut de această dilatare a timpului în timp cu ajutorul cărților, al filmelor, al vizitelor virtuale în muzee și teatre, lucru posibil datorită celor care s-au implicat în realizarea acestui lucru și pe care consider că trebuie să-i sprijinim noi de-acum înainte. Ne-am bucurat de apropierea față de cei dragi și de vizite în casele și sufletele lor cu toate că erau departe de noi. Sper că vom ține minte lecția învățată, că o vom prețui, că nu vom mai alerga nepăsători ca până acum.
Ne-am dat seama că distanțarea socială poate fi uneori dorită, utilă, dar nu este naturală și mai ales am realizat cât de mult avem nevoie unii de alții, de societatea în care trăim, oricât de individualiști ar fi unii dintre noi, chiar și pentru a simți gustul plăcerii și al satisfacției resimțite în urma unor realizări pe plan profesional și/sau personal. Obișnuiți să alergăm în mare parte a timpului nostru uitam să mai privim în jur, uitam să admirăm un colț din natură, iar primăvara aceasta a fost parcă cea mai frumoasă în toți acești ani de când locuiesc eu în apropierea fermecătorului oraș-Veneția. Poate am uitat și de părinți, preocupați de viața noastră, mereu pe fugă, mereu prinși în caruselul (ne)dorit al vieții. Se spune că timpul fuge de noi cu aceeași viteză cu care noi alergăm prin timp. Așa este, iar aceste două luni ne-a obligat să ne luăm răgaz de la vârtejul vieții, ne-a arătat cât de superficiali am fost și cât de scurtă poate fi viața, cât de ușor putem pierde totul, cum într-o clipă ne putem duce de unde nu mai este cale de întoarcere, am realizat mai mult ca oricând că nimeni nu este invincibil, iar un inamic invizibil ne-a arătat lucrul acesta.
Ziua mult așteptată a sosit și anume cea de-a putea ieși din casă, de-a avea posibilitatea să ne vizităm părinții și rudele apropiate, pe cei pe care îi avem prin preajmă, să ne bucurăm de reintrarea în rolul de actor pe scena vieții noastre, iar dacă această perioadă de re-socializare, de ”conviențuire” cu inamicul invizibil ar avea efectele nedorite ni s-ar suprima din nou libertatea mult dorită în ultima vreme. Vreau să cred că știm să fim suficient de raționali ca să nu fim nevoiți la o nouă (auto)izolare. Mai trebuie să ținem minte că indiferența și individualismul nu pot fi bazele acestei societăți, ci trebuie să dăm dovadă de altruism și rațiune cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, să fim empatici și solidari cu cei care au luptat zi și noapte în aceste luni extenuante în prima linie. Ei merită tot respectul nostru și chiar mai mult, merită și au nevoie și ei de o clipă de răgaz, au dreptul să-și reia și ei ritmul normal al vieții.
de Adriana Ioana Opris (Italia)
Comentează