Duminică, 11 octombrie, cinci sute de mii de membri PSD își aleg liderul pentru următorii patru ani. Impropriu spus ”aleg”, pentru că doar Liviu Dragnea a rămas în cursă, ceilalți doi potențiali candidați nereușind să obțină sprijinul minimal ca să-și depună dosarul. Acesta nu e un simptom al lipsei democrației interne, cum am putea judeca la prima vedere. PSD este partidul care a votat în 2005 împotriva ”genitorului” său, lăsându-l pe acesta să se mulțumească cu o funcție onorifică, iar, în 2010, a adus la putere ”aripa tânără”, condusă de ambițiosul șef al TSD, Victor Ponta. Ce dovezi mai bune de democrație internă am putea avea?
Se zice că organizațiile politice strâng rândurile atunci când se află într-o situație dificilă. Era PSD la ananghie în 2005 sau în 2010? Mulți ar spune că da, întrucât pierduseră alegerile prezidențiale și erau aruncați în deșertul opoziției. Dar niciodată PSD n-a fost într-un moment mai greu decât cel pe care îl traversează astăzi. Bilanțul victimelor justiției, din rândul mai marilor social-democrați, este absolut deprimant pentru partid. Un fost prim-ministru condamnat de două ori la închisoare, ”baroni” locali urmăriți penal sau trimiși în judecată, de la Mazăre, Nicușor Constantinescu, Bunea-Stanciu, Nechita, Cozma, Nicolescu, Vanghelie, pentru a enumera doar câțiva dintre aceștia, puternicul Miron Mitrea în închisoare, actualul premier, susținut de PSD, inculpat și el într-un dosar, chiar actualul președinte interimar și pretendent la titlu, condamnat în primă instanță cu suspendare.
Iată un peisaj ”ca după război”, care justifică inapetența filialelor pentru competiție și înclinația de a se aduna în jurul unui singur candidat.
În 2006, PSD pierduse toată puterea. Ceea ce presa a numit ”noaptea cuțitelor lungi”, adică mazilirea lui Adrian Năstase, fost premier, nu era decât o etapă a unei strategii politice (care s-a dovedit perdantă) a jocului ”scapă cine poate”. Mai exact, „golul” din jurul lui Năstase semnaliza speranța că toți ceilalți complici de la nivel local sau central vor scăpa neatinși. Și poate că asta s-a întâmplat – multe fapte potențial penale din perioada 2001-2004 au fost uitate sau trecute cu vederea. Marea problemă a social-democraților e că n-au putut anticipa cursul evenimentelor. Au decriptat ”cazul Năstase” ca pe un sacrificiu politic necesar și nu ca pe începutul întăririi sistemului judiciar, odată cu integrarea României în structurile atlantice.
Așa se face că faptele, pentru care, astăzi, liderii PSD lungesc ”cortegiul penal”, sunt ulterioare debutului aventurilor lui Năstase cu procurorii și judecătorii. Cu alte, cuvinte, nimeni nu a învățat nicio lecție, toți au sperat că e un accident de parcurs sau o simplă execuție publică ritualică.
PSD a fost perceput multă vreme ca fiind cel mai corupt partid din România. După nepopulara guvernare Boc, imaginea s-a inversat: PDL a trecut pe primul loc, iar social-democrații, camuflați în largul palton de vremea rea al USL, alături de liberali, au reușit, pentru o vreme, să-și ascundă ”umbra”.
Astăzi, când DNA intră impetuos în toată administrația locală și în măruntaiele tuturor guvernărilor din ultimii zece ani, întreaga clasă politică stă sub spectrul corupției și putreziciunii, iar indicatorul integrității devine irelevant în diferențierea formațiunilor politice. Acesta, în sine, poate fi un avantaj pentru PSD: de a folosi în favoarea sa sloganul lui Iohannis – ”Punct și de la capăt”.
PSD rămâne partidul cel mai stabil ca bazin electoral din România. În ultimii zece ani, cel mai mic scor pe care l-a obținut vreodată într-un scrutin este de 24% (europarlamentarele din 2007) și cel mai mare a mers chiar până la 37% (europarlamentarele din 2014). Cu un asemenea bazin electoral, e greu să ratezi primul loc în ierarhia partidelor, dar aici intervine și reversul medaliei.
Mesajele pentru ”nucleul dur” al PSD contrastează strident cu așteptările restului alegătorilor din România, așa încât, în scrutinele majoritare (în două tururi), PSD pierde sistematic. A pierdut în 2004, 2009 și 2014 la nivel național, dar a pierdut uneori și la nivel local, atunci când a fost să atingă fatidicul prag de 50% plus unu.
O altă problemă a electoratului PSD, foarte îmbătrânit, este că se diminuează în mod natural, pe cale biologică. Și aici nu e vorba doar despre numărul mare al deceselor anuale la capătul de sus al intervalului, ci și despre ”noii” pensionari, adică adulții din perioada 1990-1991, cu amintiri greu de șters despre mineriade și propaganda violentă a înaintașilor actualului Partid Social-Democrat.
Nici măcar săracii sau proletarii din marile orașe nu se mai simt atât de atrași de un partid ușor de încadrat în sintagma ”stânga de caviar”. Anecdota cu pantoful rupt al lui Dragnea rezonează prea puțin cu imaginea pe care ”desculții”, deposedați pe diverse căi de feudalii locali de stânga, și-au format-o despre elita politică a PSD. Stânga limuzinelor de lux, a vacanțelor exotice, a vilelor cu multe etaje nu poate menține mesaje credibile de preocupare pentru categorii care trăiesc din ajutoare sociale sau pensii de 200 de euro.
Ancora bine înfiptă în segmentul tradiționalist, care are prea puțin a face cu valorile stângii europene, a priponit PSD definitiv sub limita majorității absolute. Apropierea prea mare de Biserica Ortodoxă, instituție din ce în ce mai contestată, precum și refuzul discursului despre laicizarea statului sunt motive suficiente pentru ”noua stângă”, în plină coagulare mai ales în mediul urban, să respingă oferta partidului autointitulat ca ”singurul de stânga” din România.
Teme precum ecologia, arhitectura urbană, refugiații, drepturile minorităților sexuale, corupția din marile corporații sunt evitate sau expediate grațios de social-democrații români și nici nu ar putea face altminteri, câtă vreme o poziționare a lor în acord cu familia politică europeană din care fac parte ar ostiliza partea disciplinată a votanților din mediul rural sau din categorii înaintate de vârstă, iar o poziționare inversă ar stârni mânia lui Schultz&co.
Neglijând temele noii stângi, de fapt, PSD își neglijează viitorul, pentru că viitorul unei democrații așezate plasează stânga în mediul urban, în zona intelectuală, la tineri și studenți, iar embrionii stângii următorilor douăzeci de ani scot azi capul timid în marile orașe, mai ales în București.
Relația social-democraților cu mediul intelectual este și ea subminată de istoria recentă. Evenimentele de la începutul anilor 90, dar și dezvoltările ulterioare, fac din PSD o formațiune nefrecventabilă pentru numele consacrate pe piața culturală, cu influență covârșitoare asupra unor segmente de electorat, la rândul lor, cu putere uriașă de multiplicare a mesajului. Așa-numita dreaptă politică a cultivat constant aceste medii, ajutată și de joncțiunea făcută de Washington și capitalele europene la începutul tranziției, în efortul de a construi o societate civilă vie și coerentă, în opoziție cu rămășițele vechiului sistem.
Apropierea PSD de surse propagandistice care și-au făcut o țintă din ”intelectuali”, desfășurând adevărate campanii de linșaj, atât în vremea lui Ion Iliescu, cât și în vremea mai tânărului Victor Ponta, a rupt orice punți de legătură cu elita culturală a societății. Tentativele lui Adrian Năstase de apropiere s-au năruit și ele sub povara imaginii de partid-stat, înclinat spre limitarea libertății de expresie.
Plagiatul este un virus mai nou în relația dintre politicienii din PSD (plus cercurile învecinate) și elita academică autentică din România. El dezvăluie, în fapt, un program mai amplu al partidului de a folosi pârghiile guvernamentale în ridicola încercare de a-și produce ”propria tagmă intelectuală”, fabricând diplome și acte de studii pentru loiali ai formațiunii politice. Consecințele pentru întregul sistem de educație din România sunt devastatoare.
Guvernările PSD au venit, în ultimii douăzeci de ani, după perioade de reforme dureroase gestionate mai mult sau mai puțin abil, din punct de vedere al comunicării, de partide de centru-dreapta. Ele au avut menirea de a bandaja ”rănile” inevitabile, produse de confruntarea politicienilor cu sistemele anchilozate. A fost o scuză destul de bună pentru social-democrați să oprească sau să suspende cursul reformelor, pentru a-și menține cota de popularitate, dar, mai grav, să limiteze cheltuielile publice de investiții, pentru a asigura un buget îndestulător destinat veniturilor, deci, consumului. O ”performanță” unică în istoria noastră este micșorarea numărului de kilometri de autostradă, la sfârșitul acestui an, din cauză surpării unui segment inaugurat în grabă electoralistă. Sub guvernarea PSD.
Din această perspectivă, PSD n-a fost niciodată un partid al dezvoltării. Deși s-a străduit să conserve echilibrele macro-economice (singurul derapaj a fost, paradoxal, în perioada guvernării liberale), modul în care s-a raportat la schimbarea sistemelor, fie că vorbim de educație sau de sănătate, sau la investițiile în infrastructură, vitală pentru dezvoltare, face din PSD un partid al risipei și precarității.
Conexiunea formațiunii politice cu mediul privat s-a îmbunătățit considerabil în ultimul deceniu. De la ”nu ne vindem țara” la ”privatizările cu cântec” a fost un drum lung de parcurs, dar necesar, pentru că, doar astfel, liderii social-democrați au fost obligați să reconsidere rolul proprietății private în dinamica economică. De asemenea, relația pragmatică și prietenoasă cu marii creatori de valoare economică din România a însemnat și o netezire a relațiilor cu Occidentul, chiar dacă acestea au mai cunoscut, indulgent spus, asperități, în special pe temele ”statului de drept” și ”independenței justiției”, aflate constant pe agenda aliaților vestici.
E dificil de anticipat care este direcția reală pe care noua conducere a PSD o va imprima partidului și în ce măsură dezbaterile cu ușile închise vor lua în considerare adevăratele probleme ale social-democrației din România.
La prima vedere, partidul pare a se fi resemnat cu raporturile între politic și justiție, asta după tentativele eșuate de a schimba brutal aceste echilibre în vara lui 2012 și în, ceea ce presa a numit, ”marțea neagră” din 2013. Foarte probabil că PSD va juca pe un teren mai îngust și doar în jaloanele trasate de consensul politic, pentru că, astăzi, nu doar liderii social-democrați sunt nemulțumiți de puterea dobândită de instituțiile de forță. Cu siguranță, PSD nu se va mai individualiza în vreun fel prin acțiunile de limitare a puterii judiciare și va încerca, doar subteran, să strângă masa critică, în mediul politic, necesară unor schimbări.
O adevărată provocare pentru social-democrați va fi tranziția, mai lentă sau mai bruscă, înspre electoratul tânăr, urban și educat, adică germenii ”noii stângi”. Cât va fi dispus partidul să sacrifice din electoratul tradiționalist în favoarea abordării europene a unor teme sensibile încă în România? Iată o întrebarea spinoasă pentru noua conducere. PSD se va confrunta și cu o ofensivă a fostului președinte Traian Băsescu pe segmentul naționalist și eurosceptic, mai apropiat politic de partidul lui Dragnea. S-ar putea ca fostul președinte să le facă chiar un serviciu social-democraților, scăpându-i de o povară care blochează expansiunea spre zone mai emancipate de electorat. Iar o eventuală alianță la guvernare între PSD și PMP ar reduce la minimum pierderile reale.
De urmărit și relația PSD cu Klaus Iohannis în perspectiva parlamentarelor din 2016. Până acum, social-democrații și aliații lor au reușit nu doar să mențină bunele aparențe ale colaborării, dar și să-l atragă pe actualul președinte al țării în mici capcane, profitând de lipsa sa de experiență. Câtă vreme Iohannis este popular și are pâinea și cuțitul nominalizării viitorului premier, PSD nu are interesul să îl ostilizeze pe șeful statului. De remarcat schimbarea de abordare, față de anii 2007-2008, când PSD a preferat agresivitatea și confruntarea în relația publică cu președintele.
Când erorile lui Iohannis se vor acumula și popularitatea sa va intra pe panta descendentă, PSD va schimba cu siguranță foaia. O suspendare este puțin probabilă până în 2019, dar o izolare a actualului președinte la Cotroceni e deja luată în calcul pentru viitorul ciclu parlamentar, în cazul în care șeful statului nu va reuși să aibă un guvern prietenos.
De așteptat ca ”mandatul Dragnea” să reinstaureze centralismul în deciziile partidului. De altfel, Dragnea, el însuși un fost ”feudal” politic, beneficiază de slăbirea puterii filialelor de către instituțiile statului. În plus, votul pe liste la parlamentare, care se va întoarce de anul viitor, este o altă pârghie favorabilă concentrării de putere la centru.
Neavând o alternativă viabilă în partid în acest moment, adică un lider suficient de puternic cât să strângă în jur suficiente organizații locale, viitorul președinte al PSD va putea lua și decizii dureroase pentru partid. O parte până la alegerile parlamentare, altele după alegeri.
Lipsa alternativei la Congresul de duminică îi garantează cumva lui Dragnea păstrarea mandatului de patru ani, chiar dacă PSD nu va continua guvernarea după 2016. Asta îi dă șansa unui program pe termen lung de reformare a partidului. Planetele se aliniază favorabil, ca să zicem așa, rămâne doar să existe și voință politică.
Comentează