DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Pastorala Dr. Irineu, mitropolitul Olteniei şi arhiepiscop al Craiovei: Vă îndemnăm să reînnoiţi credinţa în Mântuitorul nostru

Basilica
Dr. Irineu mitropolitul Olteniei şi arhiepiscop al Craiovei

PASTORALA LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS 2020

Dr. Irineu,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ŞI MITROPOLITUL OLTENIEI


PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,



HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,

IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVANTĂRI

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Hristos a înviat!

"Hristos a înviat!" este salutul creştinesc şi mărturisirea de credinţă prin care ne arătăm convingerea că Mântuitorul Iisus Hristos a înviat cu adevărat. Această credinţă o avem din Sfânta Evanghelie şi din învăţătura Bisericii, predată nouă, fie prin viu grai, fie prin cărţi. În lumina Învierii trăim credinţa ce devine pentru noi trăire sufletească prin rugăciune şi comportament creştinesc în lume. Ucenicii Domnului, spre deosebire de noi, nici nu auziseră şi nici nu citiseră undeva că un om mort ar fi înviat cu propria putere. Ei au văzut trei învieri săvârşite de Învăţătorul lor, Mântuitorul Iisus Hristos: a fiului văduvei din Nain, a fiicei lui Iair şi a lui Lazăr. Toate erau minuni, dar niciuna nu se asemăna cu Învierea Domnului. Deşi Mântuitorul le spusese în repetate rânduri că va fi dat în mâinile oamenilor, care Îl vor batjocori şi Îl vor omorî, şi va învia, ei nu au înţeles taina.

Domnul Hristos a înviat aşa cum a promis Sfinţilor Săi Ucenici, după cum ne mărturisesc Sfinţii Evanghelişti şi cum învaţă Biserica până astăzi. Femeile mironosiţe, singurele care au crezut de la început că Domnul a înviat, au descris ucenicilor vestea dată lor de un înger care le-a arătat mormântul gol, spunându-le că Cel Viu nu mai trebuie căutat printre cei morţi. Cuprinse de spaimă sfântă, dar şi de bucurie duhovnicească, ele au alergat spre cetate să dea de veste ucenicilor, dar pe drum au fost întâmpinate de Însuşi Domnul, pe Care L-au recunoscut şi Căruia I s-au închinat. După acest moment emoţionant, Domnul Iisus Hristos S-a arătat şi ucenicilor Săi, de multe ori. La un moment dat a apărut Apostolilor la ţărmul Mării Tiberiadei şi le-a poruncit să arunce mreaja. Ei L-au ascultat şi au prins mulţime mare de peşti. Totul s-a petrecut la lumina zilei, aşa că ucenicii şi-au luat timp chiar să constate belşugul de peşte. În cele din urmă, invitaţi de Domnul să mănânce împreună, ucenicii se uitau la El şi: "niciunul nu îndrăznea să-L întrebe: cine eşti Tu?, ştiind că Domnul este".[1] Prin urmare, Hristos Domnul a înviat şi S-a arătat tuturor celor care au crezut în El încă din noaptea Învierii. Toţi cei care L-au văzut erau în priveghere, împlinire şi aşteptare. Toţi au cunoscut bucuria nemărginită a biruinţei vieţii asupra morţii.

Preaiubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Învierea Domnului trebuie mărturisită fără îndoială pretutindeni, pentru ca prezenţa lui Dumnezeu şi a iubirii Sale să învingă răul şi moartea. Acest lucru ne face să credem că numai Mântuitorul Hristos, Cel Viu, poate să dea sens existenţei noastre şi să ne facă să reluăm drumul vieţii noastre mai ales atunci când suntem obosiţi şi trişti, descurajaţi şi lipsiţi de speranţă. Experienţa aceasta au trăit-o cei doi ucenici ai Săi, Luca şi Cleopa, care, în ziua de Paşte, erau în drum de la Ierusalim spre Emaus.[2] Pe cărarea vieţii lor, ei vorbeau despre Domnul Hristos, însă "faţa lor era tristă". Părăsiseră localitatea lor pentru a-L urma pe Mântuitorul şi descoperiseră o nouă viaţă, în care iertarea şi iubirea nu erau numai cuvinte, ci adevăr viu şi concret. Domnul din Nazaret făcuse toate şi transformase vieţile lor, dar acum El era mort şi totul părea fără de nădejde. Dar, dintr-o dată, ei au constatat că pe drumul lor nu mai erau singuri. Domnul Hristos Se apropiase fără de veste şi mergea cu ei, dar ei aveau ochii acoperiţi ca să nu-L recunoască. Desigur, au auzit zvonurile despre Învierea Sa, de fapt ei şi spun: "Unele femei dintr-ale noastre ne-au uimit. Fuseseră la mormânt dis-de-dimineaţă şi, negăsind trupul Lui, au venit spunând că au avut vedenii cu îngeri care spun că El este viu".[3] Şi, totuşi, toate acestea n-au fost suficiente pentru a-i convinge, pentru că "nu L-au văzut". Atunci, Mântuitorul, cu răbdare, "începând de la Moise şi toţi profeţii, le-a explicat din toate Scripturile cele referitoare la El". Deci, Cel Înviat Se explică pe Sine Însuşi din Sfintele Scripturi, oferindu-le cheia fundamentală de citire a ei. Sensul Legii, Profeţilor şi Psalmilor dintr-o dată se deschide şi devine clar în faţa ochilor lor, pentru că Sfântul Duh le-a deschis mintea ca să le înţeleagă.[4] Între timp, cei doi Apostoli au ajuns în sat, probabil la casa unuia dintre ei. Străinul călător Se prefăcea "că merge mai departe", dar apoi Se opreşte pentru că ei au stăruit cu insistenţă: "Rămâi cu noi". Acceptând să rămână, "pe când stătea la masă cu ei, luând pâinea, a binecuvântat-o, a frânt-o şi le-a dat-o lor". Mântuitorul săvârşeşte aceleaşi gesturi ca la Cina cea de Taină, când a frânt pâinea înaintea Apostolilor Săi. Concomitent cu această binecuvântare a pâinii şi frângerea ei, celor doi "li s-au deschis ochii şi L-au recunoscut". Prezenţa Mântuitorului, mai întâi prin cuvinte, apoi cu gestul frângerii pâinii, le dă ucenicilor posibilitatea de a-L recunoaşte şi ei pot să simtă în mod nou ceea ce deja simţiseră mergând cu El pe cale: "Oare nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum şi ne explica Scripturile?". Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă prin acest episod două locuri deosebite unde Îl putem întâlni pe Cel Înviat, Care transformă viaţa noastră: ascultarea Cuvântului Evangheliei, în comuniune cu Domnul slavei, şi binecuvântarea pâinii. Aceste lucruri sunt profund unite între ele în slujba Sfintei Liturghii, unde se citeşte cuvântul lui Dumnezeu şi se sfinţesc Cinstitele Daruri ca să devină Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos.

Preaiubiţi credincioşi şi credincioase,

Mântuitorul Iisus Hristos, venind şi făcându-Se om, nu S-a substituit în niciun fel omului, deoarece Dumnezeu, în dragostea Sa nemărginită, nu înlocuieşte legământul libertăţii umane, ci vindecă firea umană şi o însănătoşeşte pentru ca ea, cu ajutorul harului, să ajungă la îndumnezeire. El ne-a redat astfel, prin Înomenirea Sa, posibilitatea de a ne îndeplini misiunea primită prin actul creator, redeschizându-ne calea spre îndumnezeire. Deci, făcându-Se "Calea, Adevărul şi Viaţa"[5], El ne-a primit în dragostea Sa şi ne-a oferit harul Său ca să devenim copii ai Tatălui ceresc în veşnicie. Când a spus ucenicilor Săi: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa", El a subliniat şi mai profund acest adevăr că este Calea care ne duce spre viaţa veşnică şi fericită. De asemenea, El este Adevărul credinţei noastre, mai presus de ceea ce cunoaştem din lumea trecătoare. Tot Domnul Hristos este şi Cel Ce ne oferă Viaţă adevărată, care este bucuria comuniunii cu Tatăl Cel ceresc în veşnicie. Fără El n-am avea nicio speranţă într-o viaţă adevărată şi nemuritoare. Aşadar, numai crezând în El cu adevărat şi primindu-L ca pe Fiul Tatălui, mărturisim neîndoielnic pe Cel din Care este El şi cunoaştem şi primim pe Dumnezeu ca Tată al nostru.

Dar, pentru a ne deschide calea spre această "nouă viaţă", Domnul nostru Iisus Hristos, Cel Care a murit pe Cruce şi S-a pogorât întru cele mai de jos ale pământului, a sfărâmat porţile iadului şi a înviat biruitor din mormânt. În această acţiune, El a înviat cu Sine pe Adam şi tot neamul omenesc. Sfânta Evanghelie ne-a anunţat cu putere că viaţa oamenilor are pentru Dumnezeu o valoare supremă. Ea ne propovăduieşte că patimile şi întristările, Crucea şi Golgota, nu au ultimul cuvânt. Deşi Biserica noastră pune Sfânta Cruce în centrul cinstirii, ea însă nu este ultimul eveniment care să determine orientarea vieţii noastre. Înţelesul fundamental al Crucii este nedespărţit de Înviere, Crucea este cale către deplinătatea credinţei noastre. Pe această bază, noi, ortodocşii, exclamăm: "Iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea!". Mai adăugăm la aceasta că înseşi slujbele din Săptămâna Patimilor sunt petrecute în Lumina Învierii, care este "izbăvitoare de întristare". Deci, pentru noi, ortodocşii, a trăi experienţa Crucii şi a Învierii înseamnă a fi împotriva lăudăroşeniei omului contemporan secularizat, rob al raţiunii fără Dumnezeu, individualist şi preocupat numai de păcate. Adevăratul credincios este pătruns de trăirea Învierii purtătoare de strălucire, primind lumină din Lumina cea neînserată, mulţumitor pentru toate, purtând pe cele de sus, având deja arvuna şi asigurarea împlinirii făgăduinţelor dumnezeieşti. Tocmai pentru aceasta noi exclamăm în Biserică: "Hristos a înviat!", rugându-ne ca Domnul, Care a pătimit, a fost îngropat şi a înviat, să lumineze inimile, gândurile şi întreaga noastră viaţă.

Dreptmăritori creştini,

Femeile credincioase Domnului au adus arome la mormânt, dar se temeau că nu vor putea răsturna piatra mare care era pusă la intrarea în mormânt. Drumul acelor femei este şi drumul nostru; se aseamănă cu drumul mântuirii, pe care-l parcurgem în viaţa noastră. Pe el uneori pare că totul se întrerupe brusc din cauza unei pietre de mormânt. Însă astăzi, de ziua Învierii Domnului, descoperim cu bucurie că drumul nostru nu este zadarnic, că nu se blochează în faţa unei pietre de mormânt. Înseşi cuvintele îngerului sunt relevante, ele zguduie femeile şi schimbă istoria: "De ce-L căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi?"[6] De ce credeţi că totul este inutil, că nimeni nu poate da la o parte pietrele voastre? De ce cedaţi în faţa resemnării sau a eşecului? Paştele, fraţilor şi surorilor, este sărbătoarea înlăturării piedicilor din viaţa noastră. Dumnezeu, Cel Care a înviat din morţi, înlătură pietrele cele mai dure, de care se lovesc speranţele şi aşteptările noastre. Istoria umanităţii nu se termină în faţa unei pietre de mormânt, pentru că descoperă astăzi "piatra cea vie"[7]: pe Mântuitorul Iisus Hristos înviat. Noi, ca Biserică, suntem întemeiaţi pe El şi, chiar şi atunci când ne descurajăm, când suntem tentaţi să judecăm totul pe baza insucceselor noastre, El vine să răstoarne dezamăgirile noastre. În această noapte de Înviere fiecare este chemat să regăsească în Mântuitorul Cel Viu pe Cel Care înlătură din inima noastră pietrele cele mai grele. Dar care este piatra de înlăturat, cum se numeşte această piatră? Adesea, piatra care împiedică speranţa este piatra descurajării. Când îşi face loc în sufletul nostru ideea că totul ne merge rău şi că greutăţile nu se mai sfârşesc niciodată, resemnaţi ajungem să credem că moartea este mai tare decât viaţa şi cădem într-o descurajare nesănătoasă. Astfel, punând piatră peste piatră, construim înăuntrul nostru un monument al insatisfacţiei, un mormânt al speranţei. Mai departe, plângându-ne de viaţă, facem viaţa noastră dependentă de plângeri şi de boală spirituală. În felul acesta se strecoară în noi un soi de psihologie a mormântului: fiecare lucru se termină acolo, fără speranţa de a ieşi viu. Ca vindecare la această suferinţă, îngerul ne dă medicamentul Paştelui: De ce-L căutaţi pe Cel Viu printre cei morţi? Domnul nu locuieşte în înfrângere şi resemnare. A înviat, nu este acolo; nu-L căuta acolo unde nu-L vei găsi niciodată: nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii.[8] Deci, iubiţilor, nu îngropaţi speranţa în moarte, că Mântuitorul Iisus Hristos a înviat!

Există şi o a doua piatră care adesea pecetluieşte inima noastră: este piatra păcatului. Păcatul ademeneşte, promite lucruri uşoare şi imediate, bunăstare şi succes, dar, după aceea, lasă în suflet singurătate şi moarte. Păcatul înseamnă a căuta viaţa printre cei morţi, sensul vieţii în lucrurile care trec. Prin urmare, fraţii mei: "De ce căutăm pe Cel Viu printre cei morţi? De ce nu ne decidem să părăsim păcatul care, ca piatra grea şi rece la deschizătura inimii, împiedică lumina divină să intre în sufletul nostru? De ce nu punem pe Mântuitorul Hristos, Lumina adevărată, înaintea banilor, orgoliului şi plăcerilor vieţii acesteia pământeşti? De ce nu spunem cu tărie ispitelor diavoleşti că nu trăim pentru ele, ci pentru Stăpânul vieţii, Care a înviat sufletele noastre?

Dar, pentru a lupta împotriva acestor obstacole ale vieţii, să ne aducem aminte tot de femeile mironosiţe. Acestea, în faţa mormântului Mântuitorului, rămân "cuprinse de spaimă" şi cu "faţa plecată spre pământ".[9] Nu au curajul să-şi ridice privirea spre mormântul dătător de viaţă. Şi de câte ori ni se întâmplă şi nouă: preferăm să rămânem ghemuiţi în limitele noastre, să ne cuibărim în fricile noastre. Este straniu: dar de ce facem aceasta? Adesea pentru că în închidere şi în tristeţe noi suntem vinovaţi, pentru că este mai uşor să rămânem singuri în camerele întunecate ale inimii decât să ne deschidem Domnului prin spovedanie şi pocăinţă. Şi, totuşi, numai El ne ridică, dându-ne iertare şi vindecare. Cineva spunea cu înţelepciune: "Dacă vrei să cunoşti cât eşti de înalt, ridică-te în picioare". Deci, Domnul ne cheamă să ne ridicăm, să înviem cu El din mormântul temerii şi al deznădejdii, să privim în sus şi să credem că suntem făcuţi pentru cer, nu pentru pământ. Aşadar, de ce să căutăm pe Dumnezeu Cel Viu printre cei morţi?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Prin Sărbătoarea Învierii Sale, Dumnezeu ne cere să privim viaţa aşa cum o priveşte El, Care vede mereu în fiecare dintre noi o bogăţie nemăsurată de frumuseţe şi lumină. Pe cei păcătoşi îi vede ca pe nişte copii ai Săi care s-au depărtat de El; pe cei morţi în fărădelegi îi vede ca pe fraţii Săi pe care-i învie din deznădejde şi suferinţă. Aşadar, să nu ne temem de El, ci să venim la El în Biserica Sa. Domnul ne iubeşte, chiar dacă viaţa noastră este păcătoasă. Şi, atunci când ne e frică, să ştim că El este lângă noi şi ne ajută. La Paşti El ne arată cât de mult ne preţuieşte, că S-a dat pe Sine la moarte pentru noi ca noi să fim vii. Pe Cruce, El a purtat în întregime durerea noastră, trăind abandonarea, moartea şi iadul nostru ca noi să ieşim de acolo biruitori. Înviind din mormânt El ne spune: "Nu eşti singur, ai încredere în Mine!". Deci, să ne ridicăm cu El ca să serbăm şi noi Paştile, adică trecerea din moarte la comuniunea în iubire cu Tatăl, de la dezolare la mângâiere, de la frică la încredere. Să nu rămânem înfricoşaţi şi temători, să privim la Mântuitorul Iisus Hristos Cel înviat: privirea Sa ne insuflă speranţă, pentru că ne spune că suntem mereu iubiţi şi că în ciuda păcatelor noastre iubirea Sa nu se schimbă.

Vă îndemnăm, aşadar, să reînnoiţi credinţa în Mântuitorul nostru venind la Biserică, spovedindu-vă şi împărtăşindu-vă cu Sfintele Taine. Domnul nostru Iisus Hristos este o Persoană vie Care aşteaptă să stăm de vorbă cu El în rugăciune şi să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Lui. Să iubim cu toată inima şi tot sufletul pe Mântuitorul Hristos şi pe fraţii şi surorile noastre.

Vă dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.