Premium
IOAN,
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare.
"Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o (), că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi." (I Corinteni 15, 1-4)
Hristos a înviat!
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Praznicul Învierii Domnului ne aduce chiar şi în anul acesta mângâiere, bucurie şi învăţătură duhovnicească. Azi, Hristos a venit să ne mângâie, văzându-ne că suntem mai trişti ca oricând. El le spune Apostolilor Săi că vor avea necazuri în lume, dar să îndrăznească, pentru că El a biruit şi împreună cu El vor birui şi ei: "În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea" (Ioan 16, 33). Mai mult, El a biruit cel mai mare necaz al omului, care era moartea. Hristos, pe Cruce, biruie moartea. Hristos nu doar pătimeşte şi moare pentru noi, ci El şi înviază pentru noi, ne dă şi nouă arvuna vieţii veşnice.
Au fost şi mai sunt şi azi oameni care se îndoiesc de Învierea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel a avut în centrul propovăduirii sale Învierea lui Hristos, pe Care L-a întâlnit pe drumul Damascului (cf. Faptele Apostolilor 9, 1-5). Arătările Mântuitorului după Înviere au fost experiate de femeile mironosiţe, de Apostoli şi de cei peste cinci sute de fraţi, aşa cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: "În urmă S-a arătat deodată la peste cinci sute de fraţi, dintre care cei mai mulţi trăiesc până azi, iar unii au şi adormit" (I Corinteni 15, 6).
Mormântul gol, săpat în piatră, a grăit şi el despre Învierea lui Hristos. Iudeii n-au putut nega punerea în mormânt a trupului lui Hristos şi nici faptul că după trei zile mormântul a rămas gol (cf. Matei 27, 57-66).
Învierea lui Hristos este un act unic în istoria omenirii şi a devenit arvuna învierii noastre. Sfântul Apostol Pavel se adresează Corintenilor şi le pune în faţă această mare minune: "De va zice cineva: Cum înviază morţii? Şi cu ce trup au să vină? Nebun ce eşti! Tu ce semeni (bob de grâu) nu dă viaţă dacă nu va fi murit (). Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc" (I Corinteni 15, 35-44). Vedeţi ce cuvinte aspre le spune Sfântul Pavel celor care pun la îndoială Învierea lui Hristos?!
Iosif din Arimateea şi Nicodim au luat trupul lui Iisus şi l-au semănat în mormânt săpat în piatră. Răsare oare o sămânţă care cade pe o stâncă?! Nicidecum! Dar ce-au semănat cei doi ucenici în piatră? Ei au semănat trupul lui Hristos şi a răsărit Învierea. Sfântul Pavel ne spune că Învierea nu este o readucere la viaţă a trupului vechi şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci o pnevmatizare a trupului muritor al lui Hristos: "Cât despre noi, cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, Care va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre, ca să fie asemenea trupului slavei Sale, lucrând cu puterea ce are de a-Şi supune Sieşi toate" (Filipeni 3, 20-21). Apostolii şi ucenicii au recunoscut o corporalitate a lui Hristos înainte de moarte, altfel nu ar fi putut propovădui Învierea Lui. Caracterul trupului înviat al lui Hristos nu poate fi cunoscut prin simpla cercetare istorică, ci numai prin credinţă.
Iubiţi credincioşi,
Să trăim aşa încât viaţa lui Hristos să devină viaţa noastră. Prin împărtăşire, Trupul şi Sângele lui Hristos lucrează în noi în vederea învierii noastre şi astfel dimensiunea fizică a trupului nostru depăşeşte orizontul morţii. Hristos ne pătrunde în Euharistie cu Trupul Lui. Hristos a îndumnezeit trupul Său încă de la zămislirea din Fecioara Maria. Nici chiar în timpul morţii trupul Său nu a fost lipsit de această îndumnezeire.
Învierea lui Hristos este un act unic şi creator al lui Dumnezeu şi reprezintă intervenţia lui Dumnezeu în istorie, în lumea noastră, în lumea morţii. După căderea omului în păcat şi în moarte, ridicarea lui nu putea veni prin sine. Numai Hristos, ca Dumnezeu Întrupat, a putut învinge moartea. El coboară la iad, în casa morţii, şi acolo învinge moartea. A murit moartea. Profetul Isaia vorbeşte despre Domnul Savaot că: "El va înlătura moartea pe vecie!" (Isaia 25, 8) Iar profetul Osea spune: "Din stăpânirea locuinţei morţilor îi voi izbăvi şi de moarte îi voi mântui. Unde este, moarte, biruinţa ta?"(Osea 13, 14)
La Vecernia din Sâmbăta Mare auzim: "Astăzi iadul strigă suspinând: Mai bine mi-ar fi fost de n-aş fi primit pe Cel ce S-a născut din Maria, că venind asupra mea mi-a surpat puterea; porţile cele de aramă le-a sfărâmat. Sufletele pe care le ţineam întru mine mai dinainte, Dumnezeu fiind, le-a înviat. Astăzi iadul strigă suspinând: Zdrobitu-s-a stăpânirea mea, Păstorul S-a răstignit şi pe Adam l-a înviat" (din Cântările Praznicului).
Învierea are şi o dimensiune istorică, deoarece persoanele care L-au văzut pe Hristos Înviat erau persoane istorice. Prin Înviere, Hristos dă o nouă dimensiune istoriei, care, până atunci avea un sfârşit tragic, iar de acum ea intră în veşnicie. Hristos binecuvântează istoria şi pe cei care o însoţesc aici, pe pământ. Hristos înviază istoria, pe care, însă, o va pune în cumpăna dreptăţii, la cea de-a doua Sa Venire în lume. Nicio faptă săvârşită în istorie nu va fi trecută cu vederea, totul va fi judecat. Nu încercaţi să ucideţi istoria, că Iisus Hristos a murit, a înviat şi a înviat-o şi pe ea.
Lui Hristos I-a fost milă de om, nu doar pe Cruce, ci şi atunci când a coborât la iad să-i ridice pe cei căzuţi în umbra morţii. Nu întâmplător în slujbele noastre cerem totdeauna mila lui Dumnezeu. Hristos nu este un pelerin prin iad, ci Acela Care îi ridică pe Adam şi pe Eva şi pe toţi cei care ajunseseră în casa morţii. În arătările Sale după Înviere, Hristos are iniţiativa, El vine în întâmpinarea Apostolilor şi-i ridică de pe valurile necredinţei şi ale îndoielii. Despărţirea de ei, la patruzeci de zile după Înviere, nu este tristă, ci este o despărţire mângâietoare, prin venirea Mângâietorului, a Duhului Sfânt, la Cincizecime. Să facem şi noi azi faptele Mângâietorului şi să-i mângâiem pe cei aflaţi în suferinţă.
Prin Învierea Sa, Hristos pune început credinţei celei noi: veşnicia omului. Şi astfel omul nu rămâne doar un personaj istoric, ci un fiu al veşniciei şi al comuniunii întru iubire cu Preasfânta Treime Dumnezeu. Învierea Mântuitorului ne dă puterea să depăşim greutăţile acestei vieţi pământeşti şi să tindem tot mai mult la asemănarea cu Iisus Hristos, Cel Care a venit să ne ridice din robia morţii şi să ne ducă în Casa Părintelui Ceresc (cf. Ioan 14, 2-3).
Drept-măritori creştini,
Omul ajunsese, înainte de Învierea lui Hristos, o fiinţă care se târa între pământ şi cer; un paznic de morminte, un paznic al durerii. Omul păzea moartea fratelui său. Timpul creştea în urma lui şi îl ducea spre moarte. Dumnezeu îl făcuse pe om icoană a Sa, iar omul s-a făcut un tablou.
Iubiţilor, Maica Domnului a ajuns în ipostaza de a-şi vedea Fiul răstignit pe Cruce. Cât de mare i-a fost durerea! Însă pe ea putem să o numim, şi aşa va şi rămâne, Maica Vieţii, iar durerea ei nemărginită s-a transformat în bucurie pentru toată lumea. Drumul Crucii, fără durere, n-ar fi dus nicăieri, dar marea durere a adus bucuria Învierii. Durerile se sting, gândurile mor, însă omul, după Învierea lui Hristos, nu mai moare. Omul nu mai rămâne străjuit de ţărână în umbra morţii, ci rămâne ocrotit de aripa veşniciei. Pentru unii infinitul este foarte greu, pentru alţii este bucuria întâlnirii cu Iisus Hristos Cel Înviat. Omul se vremuieşte, însă ferice de cel ce se vremuieşte încă de aici, în Iisus Hristos. Să ne vremuim spre pocăinţă, că acolo unde cade o lacrimă a pocăinţei, răsare o floare, iar unde cade o picătură din sângele urii, răsare un spin.
Iubiţii mei,
Până la Învierea lui Hristos, moartea rămăsese singurul regizor pe scena lumii. Tot ea trăgea cu sapa cortina peste ultimul act din viaţa omului: moartea. Omul se învoise să joace în spectacolul lumii regizat de moarte. Ea, moartea, ar fi vrut să-I ia locul Creatorului. El este Cel Care a scris această capodoperă, Om, iar moartea începuse să o pună pe scena lumii. Însă Dumnezeu intervine în istoria lumii şi nu-Şi lasă opera Om să fie dirijată de moarte.
Moartea a pus în scenă chiar pironirea Iubirii pe stânca Golgotei, să nu mai înflorească niciodată. A dat-o spinilor, dar Iubirea, dintre piroane şi spini, S-a înălţat la Cer, murind moartea şi înviind viaţa.
Până la Hristos, istoria era ştiinţa nefericirii oamenilor. Hristos este începutul vremuirii noastre în lumina Învierii Sale. Hristos a înviat şi noi vom învia: "Adevărat, adevărat zic vouă, că vine ceasul, şi acum este, când morţii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce vor auzi vor învia" (Ioan 5, 25). Oare poate Dumnezeu să dea viaţă morţilor, ar întreba cineva. Noi, în a noastră credinţă, mărturisim: Da! El ţine viaţa, o păstrează în cei vii şi o dăruieşte celor care încă nu s-au născut. Boabele de grâu înmulţite în spice îi reprezintă pe toţi cei botezaţi în trecut, în prezent şi în viitor. Suntem toţi rod al morţii şi al Învierii lui Hristos. Toţi avem soarta unui grăunte semănat în pământ.
Fraţilor, Hristos îi numeşte "prieteni" pe Sfinţii Săi Apostoli şi îi iubeşte ca pe prietenii Săi devotaţi: "Voi sunteţi prietenii Mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc. De acum nu vă mai zic slugi, că sluga nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte am auzit de la Tatăl Meu vi le-am făcut cunoscute" (Ioan 15, 14-15). Chiar atunci când Iuda Îl trădează şi Îl vinde, Hristos nu-Şi retrage dragostea Sa, ci-l întreabă: "Prietene, pentru ce ai venit?" (Matei 26, 50) Mântuitorul, Care l-a iertat pe tâlharul de pe cruce, l-ar fi iertat şi pe prietenul Său, Iuda, dacă ar fi rămas încrezător şi şi-ar fi cerut iertare. Acesta însă s-a pierdut prin deznădejdea sa (cf. Matei 27, 3-5).
Iubiţi fii duhovniceşti,
La Praznicul Învierii din acest an vedem cum Lumina plânge şi auzim vaietul Luminii. În aceste momente să facem din punct virgulă şi să mergem mai departe şi să fim prieteni în continuare cu timpul. Omul se naşte plângând şi pleacă din această lume tăcând. Moartea ia din rând, nu la rând.
În această lume, fără Dumnezeu totul este nimic. Se spune că un copil era într-o pădure şi i-a zis unui ram dintr-un copac: Vorbeşte-mi de Dumnezeu. Şi îndată ramul a înflorit. Şi noi, chiar dacă nu putem face o faptă bună, măcar să înflorim şi să spunem un cuvânt de mângâiere celui aflat în necaz. Mângâierea este semnul că inima ta încă mai bate pentru semenii tăi. Femeile mironosiţe au găsit piatra răsturnată şi giulgiurile zăcând. Hristos vrea să intre în inima ta (cf. Apocalipsă 3, 20), dar pe ea se află o piatră pe care scrie păcat. Ajută-L să o răstoarne şi să intre în inima ta.
Doamne, vino şi ne ajută să rostogolim piatra păcatului de pe inima noastră şi să intri Tu în ea!
Iubiţii mei fraţi în Hristos, dreptatea lui Dumnezeu faţă de noi este condiţionată de iubirea faţă de semenii noştri. Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne spune: "Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul" (I Ioan 4, 11). Să-i cuprindem în inima noastră pe cei care sunt acum în mare suferinţă şi au nevoie de ajutorul nostru.
Să ne rugăm pentru toţi care, în aceste clipe de grea încercare a neamului nostru, stau de strajă vieţii.
Doamne, valurile mării acestei vieţi s-au ridicat asupra corabiei noastre. Suntem singuri, vino Tu la cârma ei şi o condu la limanul cel liniştit al iubirii Tale!
Hristos a înviat!
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor,
Ioan al Banatului
