Premium
Fiodor LUKIANOV
Invariabil, întâlnirile la vârf ruso-americane generează o agitație extraordinară. Chiar și când ambele părți cer insistent să nu se exagereze cu așteptările și să nu spere la ceva irealizabil, oricum se întâmplă ceva de genul acesta. Toți vor o minune.
Întâlnirea președinților Vladimir Putin și Joe Biden, de la Geneva, are șansa să devină o piatră de hotar în relațiile dintre cele două țări, dar nu trebuie să mizăm pe o răsturnare de trend sau pe refacerea cooperării constructive. Este vorba despre altceva. Trebuie să scăpăm de atmosfera complet anormală, nesănătoasă și irațională creată între cele două țări în ultimii ani. Oricât de straniu nu ar părea, dar Rusia și Statele Unite au nevoie de o confruntare ordonată – conștientizarea dezacordurilor reale, ierarhia lor (care este mai mult, care este mai puțin principal) și măcar o imagine de bază a cadrului și limitelor permise.
În mare parte, ultimul deceniu a fost marcat de alunecarea spre o confruntare haotică, adesea lipsită de o motivație rațională și dens amestecată cu temeri interne reciproce. O situție care a atins apogeul în perioada anterioarei administrații americane. În virtutea specificului lui Donald Trump, predispus să șocheze, dar incapabil să respecte acorduri, contactele politice ruso-americane s-au transformat într-o farsă, completată de atmosfera isterică din politica internă a Statelor Unite. Drept urmare, în pofida curiozității reciproce pe care Trump și Putin au simțit-o unul față de celălalt, relațiile dintre cele două țări s-au transformat în ruine. Iar dacă adăugăm și dezechilibrul tot mai accentuat de pe arena mondială în ansamblul ei și erodarea tuturor instituțiilor internaționale, nu este deloc surprinzător că schema de organizare a cooperării dintre Moscova și Washington din vremurile Războiului Rece a început să fie percepută aproape ca o epocă de aur.
Se pot aduce numeroase argumente convingătoare de ce actuala aversiune reciprocă dintre Rusia și SUA este incorect definită drept un nou Război Rece. Da, nici structura sistemului internațional, nici raportul de forțe și caracterul distinct al confruntării nu mai sunt aceleași. Lipsește un conflict ideologic clar formulat. Dar, din punctul de vedere al gradului de încredere, atmosfera este perfect comparabilă cu cea a unui Război Rece. Dar cel mai important – nu există obiectivul de a rezolva împreună niște probleme, de a participa la proiecte comune. Din nou, este un singur scop – acela de minimalizare a riscurilor legate de rivalitatea militară și politică.
Este posibil ca distanțarea completă să fi început în urmă cu zece ani, în timpul ”primăverii arabe”. Eforturile comune din 2013 cu distrugerea armelor chimice siriene a rămas un episod izolat, iar Ucraina 2014 a fixat definitiv noul stat quo – nu căutarea soluțiilor reciproc acceptabile, ci doar evitarea unor coliziuni inutile. Cu excepția chestiunilor legate de securitatea clasică, restul s-a risipit.
Principalul motiv – infiltrarea în relațiile interstatale a problemelor de politică internă, mai precis sentimentul tot mai acut de vulnerabilitate și riscurile influenței din afară asupra proceselor interne. În mod tradițional, Rusia reacționează destul de dureros la încrederea specifică Statelor Unite că Washingtonul are dreptul nu doar să comenteze, dar și să corecteze politica altor țări. Dar pe măsura adâncirii rupturii sociale și politice, America a fost și ea cuprinsă de spaima, ajunsă la paranoia, a intervenției externe și agravării crizei. S-a format un ghem rigid de frici, suspiciuni și neîncredere în sine care a condus la situația nesănătoasă menționată mai sus.
Un succes al viitoarei întâlniri va fi revenirea la clasicele subiecte ale confruntării, la baza căreia s-a aflat întotdeauna așa-numita stabilitate strategică. Atâta timp cât Rusia și Statele Unite dețin arsenale nucleare, capabile să distrugă fizic una pe cealaltă, Moscova și Washingtonul vor trebui să se ocupe de aceste teme. Dacă, la finalul discuțiilor de la Geneva, Putin și Biden vor anunța că le vor cere profesioniștilor (militari, diplomați, oameni de știință) să se ocupe de analiza noilor principii de consolidare a acelei stabilități strategice (ținând cont de tipurile de arme în plină schimbare, de rolul spațiului cibernetic, de creșterea jucătorilor nucleari, alături de cele două superputeri și altele) va fi o reușită. Cu alte cuvinte, pe primul loc ar putea fi repusă componenta de forță strategico-militară, cea unde Rusia și Statele Unite sunt, în primul rând, comparabile una cu cealaltă și, în al doilea rând, au o experiență unică. Da, este, înainte de toate, experiența Războiului Rece, dar în cazul de față actualizarea și perfecționarea ei este utilă și de perspectivă.
Restul – de la geopolitică regională, la interese economice – joacă un rol subordonat. Dar poate progresa ușor în cazul unui succes la tema principală. În ceea ce privește problemele structurii interne a statelor (Biden a fost îndemnat să le ridice în mod ferm), ele trebuie lăsate la o parte, deoarece nu vor oferi nimic în afară de un val de suspiciuni acute și de dorința de a răspunde în oglindă. Însă SUA nu pot renunța la asta și nu vor renunța – cel puțin la vorbele despre aceasta. Dar experiența lui Biden i-ar putea conferi flexibilitate în practică.
