Povestea fabuloasă a 'Pacientului M': A început să vadă lumea pe dos după ce a fost împușcat în cap /FOTO

În primăvara anului 1938, în timpul Războiului Civil Spaniol, a avut loc un eveniment incredibil. Un tânăr de 25 de ani, aflat pe frontul valencian, a fost împușcat în cap și a supraviețuit, devenind cunoscut sub numele de Pacientul M, după medicul care l-a îngrijit.

După două săptămâni, când a revenit la cunoștință, soldatul a experimentat o transformare uluitoare: a început să vadă lumea inversată. Literele și numerele puteau fi citite atât în forma lor normală, cât și inversă, fără ca creierul să facă distincție între cele două, conform Descopera.ro.

Pacientul M percepea lumea cu susul în jos și cu spatele, fiind derutat atunci când vedea oameni care lucrau pe o schelă, de exemplu, în poziție inversă. În plus, el vedea obiectele în trei exemplare și percepea culorile separat de acestea. Aceste simptome ciudate nu îl tulburau prea mult, iar pacientul trata această experiență cu relativă liniște.

După incident, Pacientul M a ajuns sub îngrijirea medicului Justo Gonzalo, care a constatat că glonțul distrusese parțial crestele cortexului cerebral din regiunea parieto-occipitală stângă, dar cu toate acestea, în mod miraculos, pacientul a supraviețuit. Relația dintre medic și pacient s-a dezvoltat în afara spitalului, iar cei doi au supraviețuit războiului, continuând să se întâlnească timp de aproape jumătate de secol, până în 1986, când Justo Gonzalo a decedat.

Cazul Pacientului M nu a fost uitat, deoarece neuropsihologul Alberto Garcia Molina și fiica medicului Justo Gonzalo, Isabel Gonzalo, au preluat studiul și au reluat discuțiile despre acest caz. Isabel Gonzalo a descoperit în arhiva medicală a tatălui său cutii pline cu sute de documente scrise și fotografii, ceea ce a declanșat noi dezbateri. În acea perioadă, comunitatea științifică era împărțită între cei care considerau creierul ca un întreg și cei care evidențiau granițe stricte între diferitele regiuni cerebrale. Isabel Gonzalo a propus o ipoteză intermediară, cunoscută sub numele de teoria dinamicii creierului, care sugerează că funcțiile creierului sunt distribuite în gradienți, cu tranziții graduale între ele.

O lume proiectată invers

Isabel Gonzalo, fizician și profesor emerit la Universitatea Complutense din Madrid, a întâlnit pentru prima dată pe Pacientul M în timpul vizitelor acestuia la domiciliul familiei. Ceea ce știa despre el era că, atunci când M se odihnea fără a fi expus la stimuli majori, el vedea o lume terifiantă, colorată în verde și proiectată invers, în care obiectele apăreau în trei exemplare. Isabel menționa că "M se uita la ceasul său de mână din orice direcție pentru a verifica ora."

Percepția auditivă și tactilă a lui M era, de asemenea, inversată, el simțind sunetele și atingerile în partea opusă de unde acestea erau produse în realitate.

În anul 1888, cercetătorul Santiago Ramón y Cajal a demonstrat că organul gândirii nu este o masă difuză, așa cum se credea anterior, ci este organizat în celule individuale numite neuroni. Pentru această descoperire, Cajal a primit Premiul Nobel pentru Medicină în anul 1906. Ramón y Cajal a fost, de asemenea, responsabil pentru formarea unei școli de neurologi talentați, printre care se număra și Gonzalo Rodríguez Lafora. Acesta l-a recrutat pe tânărul medic Justo Gonzalo în Centrul de Traumatologie Craniană în timpul Războiului Civil, unde acesta avea să se întâlnească cu cazul unic al Pacientului M. Justo Gonzalo a lucrat și cu alte sute de pacienți răniți în același context.

„Capacitatea de adaptare a pacienților a fost uimitoare”, scria Justo Gonzalo în cartea sa Cerebral Dynamics, publicată în două volume între 1945 și 1950. „Lui M i se păreau ciudate anomaliile sale atunci când, de exemplu, vedea oameni lucrând cu capul în jos pe o schelă. În general, tulburările trec complet sau aproape complet neobservate pentru cei răniți. Mai târziu, când le descoperă, nu par să se îngrijoreze, ci le consideră mai degrabă ca fiind ceva temporar, care nu le afectează sau compromite viața de zi cu zi. M avea tendința de a minimaliza simptomele sale, spunând Sunt lucruri care apar uneori în viziunea mea”.

„Pentru doctorul Gonzalo”, declara García Molina, teoriile modulare nu puteau explica întrebările apărute în cazul pacientului M, așa că a început să creeze teoria sa despre dinamica creierului, rupând cu viziunea hegemonică despre modul în care funcționează creierul.

O posibilă explicație

În anul 1952, Gonzalo, care lucra pentru Institutul Cajal din Madrid, avea sub îngrijire aproximativ 200 de pacienți cu leziuni cerebrale înregistrați în Corpul de Onoare pentru mutilați din Războiul pentru Patrie, excludând răniții care au luptat de partea republicană. Corespondența dintre Pacientul M și Gonzalo a dezvăluit că bărbatul care vedea lumea pe dos nu primea o pensie ca veteran rănit. "Tatăl meu îl admira pentru că era o persoană foarte inteligentă, capabilă să se descurce singură și să lucreze în câmp", își amintește Isabel Gonzalo. Fizicianul estimează că Pacientul M a murit la sfârșitul anilor 1990. Cu toate acestea, identitatea acestui bărbat, care a contribuit la înțelegerea funcționării creierului uman, nu a fost niciodată făcută publică.

O posibilă explicație pentru percepția inversată a lumii după o astfel de rană ar putea fi deteriorarea cortexului vizual în sine. Cortexul vizual conține diferite regiuni responsabile de procesarea aspectelor specifice ale informațiilor vizuale, cum ar fi culoarea, forma, mișcarea și orientarea spațială. Dacă o regiune specifică a cortexului vizual care se ocupă de orientarea spațială este deteriorată sau afectată, acest lucru ar putea duce la o distorsiune a percepției individului asupra lumii, rezultând perceperea obiectelor și a mediului înconjurător ca fiind inversate sau inversate.

O altă posibilitate ar putea fi afectarea conexiunilor care leagă cortexul vizual de alte regiuni ale creierului implicate în procesarea și interpretarea vizuală la nivel superior. Aceste conexiuni permit creierului să integreze informațiile vizuale și să creeze o percepție coerentă a lumii. Dacă aceste conexiuni sunt întrerupte sau deteriorate, poate apărea o interpretare greșită sau o confuzie a stimulilor vizuali, ceea ce duce la perceperea lumii ca fiind inversată.