Pr. Cărămizaru: 'Înălţarea Sfintei Cruci' - prilej de bucurie şi reflecţie duhovnicească - Crucea este inima creştinismului

Parohul Bisericii Sfântul Gheorghe-Nou din Bucureşti, părintele Emil-Nedelea Cărămizaru, afirmă că sărbătoarea ''Înălţării Sfintei Cruci'' este prilej de bucurie şi reflecţie duhovnicească profundă, crucea fiind inima creştinismului, semnul dragostei şi al salvării lumii din robia morţii şi a răului, potrivit Agerpres.

"'Înălţarea Sfintei Cruci' este prilej de bucurie şi reflecţie duhovnicească profundă, întrucât această slăvită sărbătoare ne aduce aminte de un demers istoric făcut de Împărăteasa Elena cea sfântă, mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Ea este cea care a mers pe urmele Crucii lui Hristos, în Ierusalim, şi după multă trudă şi semne minunate, găsind sfântul odor, al pătimirii Domnului, l-a încredinţat episcopului Macarie, al Sfintei Cetăţi a Ierusalimului, care în mod solemn a înălţat Sfânta Cruce în faţa poporului drept-credincios, într-o zi de 14 septembrie 335. Câtă credinţă, speranţă şi dragoste găsim ilustrate în această pagină luminoasă şi sfântă din istoria mântuirii lumii! După descoperirea Sfintei Cruci, cinstirea ei a fost aşezată, de-a pururi, în cultul liturgic al Bisericii", spune preotul, într-o declaraţie acordată AGERPRES.

Emil-Nedelea Cărămizaru aminteşte că această zi este una de post şi de reflecţie sufletească.

"Astăzi este şi zi de post, precum şi de reflecţie sufletească şi nu întâmplător la Sfânta Liturghie din ziua acestui praznic se citeşte aceeaşi Evanghelie care este rostită în biserică şi în Vinerea cea Mare. O pericopă evanghelică ce înfăţişează plenar supliciul răstignirii Mântuitorului, suferinţă izvorâtă dintr-o iubire fără margini Sângele vărsat pe Crucea Golgotei s-a făcut un izvor curat şi sfânt, ce curge veşnic spre mântuirea tuturor", arată preotul.

El accentuează că pentru creştinii ortodocşi crucea este emblema, inima credinţei lor şi semnul ce le arată identitatea religioasă.

"Obiect de tortură în vechime, crucea a fost sfinţită, aşadar, de sângele dumnezeiesc, ce a transformat-o din obiect de groază în altar mântuitor. Apariţia minunată pe cer a semnului Crucii, prin cuvintele: "In hoc signo vinces" (sub acest semn vei învinge), prin care împăratul Constantin cel Mare câştigă lupta împotriva lui Maxenţiu, la anul 312, aduce cu sine celebrul Edict de la Mediolan (313), al aceluiaşi Sfânt Împărat, prin care creştinii primesc libertatea deplină manifestării credinţei în Imperiul Roman. Crucea este cu adevărat taina sfântă a lui Dumnezeu cu întreaga umanitate, semnul dragostei şi al salvării lumii din robia morţii şi a răului", a mai spus părintele Emil-Nedelea Cărămizaru.

***

Credincioşii ortodocşi, greco-catolici şi romano-catolici sărbătoresc miercuri Înălţarea Sfintei Cruci.

Spre deosebire de alte praznice împărăteşti, Înălţarea Sfintei Cruci se serbează cu post, pentru că aduce aminte de patimile şi de moartea Mântuitorului Hristos.

Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci are în vedere două evenimente din istoria Bisericii. Primul este aflarea Crucii pe care a fost răstignit Mântuitorul Iisus Hristos şi înălţarea ei solemnă în văzul poporului de patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335. Cel de-al doilea moment este aducerea Crucii de la perşi în anul 629, în timpul împăratului bizantin Heraclius.

Sfântul Mare Împărat Constantin cel Mare (306-337) trăia cu dorinţa de a afla Crucea pe care fusese răstignit Mântuitorul şi pentru aceasta a trimis-o la Ierusalim pe mama sa, împărăteasa Elena.

În decursul timpului însă, peste locul unde se afla îngropată Crucea, fusese construit un templu păgân. După dărâmarea acestuia şi săparea în adâncime au fost găsite trei cruci, iar alături de ele o inscripţie pe care scria "Iisus nazarineanul, regele iudeilor". Neştiind care este crucea pe care fusese răstignit Hristos, au fost puse pe rând deasupra unui mort care, la atingerea uneia dintre cele trei cruci, a înviat şi s-a ridicat viu.

Împărăteasa Elena, primind cu bucurie crucea pe care s-a răstignit Mântuitorul, i s-a închinat şi a sărutat-o, la fel a făcut şi toată suita împărătească. Dar mulţimile nu puteau să vadă şi să sărute Sfânta Cruce şi doreau ca cel puţin de departe s-o poată vedea. Atunci, Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a făcut înălţarea, arătând cinstita cruce mulţimii, iar ei au strigat: "Doamne miluieşte". Şi de atunci a început praznicul "înălţării cinstitei Cruci a Domnului".

Deasupra Sfântului Mormânt şi în apropierea locului unde a fost găsită Sfânta Cruce, Sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi mama sa, Elena, au zidit Biserica Învierii Domnului, sfinţită la 13 septembrie 335. A doua zi, la 14 septembrie, patriarhul Macarie al Ierusalimului a arătat din nou, de pe amvonul bisericii, sfântul lemn al Crucii Răstignirii, pentru ca toţi cei de faţă să-l vadă. De atunci, această zi a rămas definitiv ca sărbătoare a "Înălţării" sau "Arătării" Sfintei Cruci.

Cea de-a doua întâmplare care a făcut ca această sărbătoare să se generalizeze a fost aducerea Sfintei Cruci de la perşi. În anul 611, aceştia au intrat în Ierusalim, au distrus Biserica Învierii şi au luat crucea pe care fusese răstignit Hristos. Câţiva ani mai târziu, în 629, împăratul Heraclius a înfrânt armatele perşilor şi i-a alungat din Ierusalim.

Sfânta Cruce a fost recuperată şi adusă de însuşi împăratul, care, la 14 septembrie 630, a depus-o cu mare cinste în Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, după ce patriarhul Zaharia a înălţat-o în văzul credincioşilor.

În 634, Sfânta Cruce a fost dusă în procesiune solemnă de la Ierusalim la Constantinopol. De atunci, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, limitată până în acel an numai la Ierusalim, s-a extins treptat, în toată Biserica de Răsărit.

În Biserica apuseană, sărbătoarea a fost introdusă de papa Serghie I (687-701), care era antiohian de origine. (surse: vol. "Vieţile Sfinţilor"; vol. "Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţii de peste an", arhim. Cleopa Ilie, 1996)