DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Rădăcini ale antisemitismului - de Andrei Marga

antisemitism
53). Printre indicatori se situează poziţia faţă de evrei, care ne spune mult despre mentalitatea colectivă, profunzimea religiei, atitudinea faţă de mituri şi fantasme ale istoriei şi tendinţele culturale. Cu douăzeci de ani în urmă, cercetarea antisemitismului în Europa Răsăriteană (vezi Leon Volovici, „Antisemitism in Post-Comunist EasternEurope: A Marginal or Central Issue?”, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 1994, pp. 23-24) trăgea concluzia că, „printre complexele probleme ale Europei Răsăritene de astăzi, antisemitismul nu este cea mai importantă, nici cea mai acută şi serioasă” (p. 23), că scena este dominată de reevaluarea trecutului. Cercetarea menţiona însă că situaţia rămâne deschisă. „Potenţialul pentru centralizarea chestiunilor «evreieşti» este mereu prezent datorită importanţei evreului stereotipic şi mitic în retorica naţionalistă şi în tradiţia istorică şi culturală” (p. 24). Aş adăuga doar că poziţia faţă de evrei nu este nici în această parte a Europei doar o chestiune a evreilor, ci o problemă a oricărui membru al comunităţii democratice, ce pretinde reflecţii şi rezolvări. Care este situaţia în România? Prin forţa lucrurilor, câteva fapte istorice rămân fundalul oricărei discuţii temeinice în momentul de faţă: emanciparea evreilor a fost proclamată abia la începutul secolului al douăzecilea, în urma tuturor ţărilor europene; evreii români au fost dintre cei mai activi în susţinerea mişcării sionismului; pogromurile din preajma şi din cursul celui de Al Doilea Război Mondial nu i-au ocolit pe evreii români; după ce a avut o mare comunitate evreiască, România a înregistrat o vastă emigraţie, cu pierderi nici astăzi evaluate, cauzate de plecarea în masă a evreilor; contribuţia evreilor, inclusiv cu opere ştiinţifice şi culturale de recunoaştere mondială, rămâne încă de evaluat în cultura română, până acum operaţiunea fiind mai mult punctuală; reglementările legale din România actuală caută să asigure asumarea răspunderii istorice faţă de Holocaust şi prevenirea antisemitismului. Se încheie astfel discuţia legitimă privind antisemitismul? Evreii nu mai joacă un rol major în economia sau politica României, încât nu mai sunt de apelat când se caută responsabilii. Comunitatea lor este prea mică pentru a juca un asemenea rol. Ei sunt, însă, în continuare invocaţi. Sunt de părere că trebuie luate în seamă, în mod lucid şi responsabil, acţiunile care îi vizează. Nu este antisemitism să ai altă opinie, argumentată, fireşte, decât un preopinent, oricine ar fi, de acum sau de odinioară. Dar este antisemitism să pui opinii pe seama evreităţii lui, să-i consideri opinia drept una a oricărui evreu, să asumi că toţi evreii sunt de o părere, să predici că solidarităţi ascunse ale evreilor stau în spatele succeselor lor individuale, să faci metafizică plină de clişee a istoriei pe ceea ce s-ar fi petrecut cândva şi multe altele. Spus cît se poate de sintetic, antisemitismul este, în fapt, privirea realităţii prin prisme etniciste pentru a găsi motive de segregare şi de lovire a evreilor. Avem la dispoziţie registrul cel mai recent al manifestărilor antisemite (vezi Robert S. Wistrich, „Parallel Lines: Anti-Zionism and Antisemitism in the 21st Century”, SICSA, The Hebrew University of Jerusalem, 2013), cu observaţii ce atestă că antisemitismul nu scade. Formele lui sunt mai diversificate, în diferite părţi ale lumii. Unele se leagă, desigur, de situaţia din Orientul Mijlociu, cu un stat Israel înconjurat de adversităţi, dar tot mai performant în competiţiile lumii de astăzi şi cu o cultură de cel mai înalt nivel. Mi se pare că se reconfirmă ceea ce un istoric observa în legătură cu emanciparea evreilor esteuropeni la sfîrşitul secolului al nouăsprezecelea: evreilor li s-a reproşat mult timp că vor să rămână altfel şi au fost discriminaţi, pentru ca mai târziu, după acceptarea încadrării în instituţiile existente, să se resimtă că ar fi prea competitivi şi să li de aplice discriminarea, din nou. Avem şi în România actuală situaţii ce pun pe gânduri. Unii propun folosirea termenului de „holocaust” nu numai pentru a desemna crimele nazismului şi ale aliaţilor săi, ci şi crimele săvârşite de stalinism. Istoria se citeşte în aşa fel încât militanţilor evrei să li se pună în răspundere regimul comunist. Se mai crede că Israelul se află pe pământul altora. Se lasă să se înţeleagă că în spatele crizei începute în 2007 stau finanţele evreieşti. Se imaginează că statul Israel amestecă motive religioase cu reguli profane. Se redă circulaţie unui folclor incult ce-l incriminează pe „jidovul” ostil lui Isus Cristos. În cele ce urmează, mă refer pe scurt la aceste situaţii. Mihai Sebastian credea că antisemitismul ar fi curent pe aceste meleaguri, doar că din când în când devine idee. Eu consider derapajele amintite ca rezultat al lipsei de informare şi, până la urmă, efecte ale inculturii. Crimele secolului al douăzecilea trebuie luate ca atare, oricine a fost victima, respectiv făptuitorul. şi omorârea unui singur om este extrem de gravă, iar cel care a făcut-o trebuie tras la răspundere. În discuţia despre „Holocaust” (sau „shoah”, cum, pe bună dreptate, propun unii istorici!) este vorba de unicitatea crimelor ale căror victime au fost evreii. Dincoace de controversele care au avut loc, este concludentă opinia lui Eberhard Jäckel. Cunoscutul istoric german (în „Die elende Praxis der Untersteller”, în volumul „Historiker-Streit. Die Dokumentation der Kontroverse um dieEinzigartigkeit der national-sozialistischenJudenvernichtung”, Piper, München, Zürich, 1989) a scris: „Omorârea naţional-socialistă a evreilor a fost unică deoarece niciodată înainte un stat nu a decis şi nu a propovăduit, cu autoritatea conducătorului său, să fie omorât un anumit grup de oameni, incluzând vârstnicii, femeile, copii şi sugarii, şi nu a pus în aplicare această decizie cu toate mijloacele posibile ale puterii statale” (p.118). Această explicaţie s-ar cuveni cunoscută. Din păcate, la noi se pronunţă asupra subiectului persoane fără pregătire istorică, iar o dezbatere lămuritoare, cum a fost „controversa istoricilor (Historikerstreit)” din Germania la mijlocul anilor optzeci, nici acum nu este cunoscută, în afara unui cerc restrâns. În plus, un istoric important, precum Ernst Nolte, este luat ca reper fără a-i cunoaşte, la propriu, gândirea, în contextul german în care s-au pronunţat, totuşi, şi Martin Broszat, Thomas Nipperdey sau Hans Mommsen, ca şi alţi istorici contemporanişti. Se ştie că în condiţiile din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu state naţionale dispuse la încăierare şi la tranzacţionarea minorităţilor, mulţi evrei au sprijinit stânga comunistă şi au fost printre protagoniştii ei. şi în acest caz, dincoace de toate discuţiile, două fapte sunt atestate de cercetări făcute cu rigoare sociologică şi istorică. Primul este acela că nu toţi evreii au aderat la comunism (unii, precum Karl Popper, Herbert Marcuse, Leo Strauss, Hannah Arendt, Raymond Aron, opunându-se explicit tezelor marxismului răsăritean şi alimentând, de fapt, prin argumente, criza acestuia!). Nu numai atât, dar nici în partidele comuniste nu s-au angajat toţi evreii locului, iar evreii nu au deţinut vreodată majoritatea şi nu au imprimat linia. Al doilea fapt este acela că asocierea dintre unii evrei şi stânga politică a timpului a fost mereu ambiguă. Stânga, la rândul ei, a rămas tributară în fapt clişeelor antievreieşti ce veneau dintr-o istorie îndelungată (vezi Robert S.Wistrich, „From Ambivalence toBetrayal. The Left, the Jews, and Israel”, University of Nebraska Press, 2012, pp.508-534). O istorie mai complexă decât cea improvizată de noii politruci ce au venit pe scenă, la noi, în ultima decadă, va trebui luată în seamă dacă cineva vrea să se pronunţe nu numai echitabil, dar şi informat asupra dosarului istoric al interferenţelor dintre evrei şi stânga Europei răsăritene. După înfiinţarea statului Israel, în 1948, şi pe fondul succeselor uimitoare ale acestuia – stat care a construit, pe un sol arid şi înconjurat de un ocean de piedici şi adversităţi, o infrastructură modernă, o democraţie de referinţă şi una dintre economiile cele mai competitive ale lumii – gesturile antisemite se asociază cu accente antisioniste. Unii nu se mai apleacă cu grijă asupra istoriei şi înclină să creadă că evreii sunt destinaţi diasporei, teritoriul Israelului fiind de fapt al altora. Chiar dacă se scriu încă în lume manuale şcolare cu asemenea teze aberante, trebuie observat că Vechiul Testament este asumat de lumea creştină (marcionismul fiind de mult infirmat!) ca parte a Bibliei proprii, că Noul Testament atestă fără putinţă de tăgadă continuitatea vieţii evreieşti în ţara Sfântă, că săpăturile arheologice internaţionale (vezi, cel mai recent, Shimon Gibson, „The Final Days of Jesus”, Lion, New York, 2009) probează desfăşurarea evenimentelor relatate de Scripturi. Poate că este de prisos să spunem, dar trebuie accentuat că toate probele atestă că evreii se află pe pământul strămoşesc, că reînfiinţarea statului lui Israel este reparaţia îndelung aşteptată făcută unui popor care, alături de chinezi, este cel mai vechi dintre popoarele lumii păstrate de istorie. Cu diferenţa că statul chinez a existat mereu, în vreme ce evreii au fost siliţi la o diasporă de peste optsprezece secole, după intrarea lui Titus în Ierusalim. Ierusalimul este aspiraţia multora, într-o lungă istorie ce vine până în zilele noastre. Oraşul întemeiat de David şi adus la înflorire incomparabilă de Solomon atrage necontenit. Pe lângă înscrisurile şi probele arheologice, intervin mereu noi cercetări, mai recent de istoria artei (vezi Bianca Kühnel, „From the Earthly to the Heavenly Jerusalem. Reprezentations of the Holy City in Christian Art of theFirst Millenium”, Herder, Rom, Freiburg, Wien, 1987) în sprijinul atestării categorice a continuităţii evreieşti la muntele Sion. Că Ierusalimul este pretins astăzi de mai mulţi? Este adevărat. Aş aminti, în chip de răspuns, doar ceea ce fosta Mare Rabină a Vienei a replicat unor pledanţi pentru cedarea Ierusalimului de răsărit, într-o reuniune din capitala Italiei: „daţi-ne Roma şi vă dăm, în schimb, Ierusalimul, pe care trupele romane l-au ocupat şi distrus în anul 70 e.n.”. Diaspora evreiască a întâlnit condiţii de viaţă pe care istoriile diferitelor ţări încep să le descrie detaliat. Am în minte, ca un fel de indicator, viaţa lui Moses Maimonide, de care Toma d’Aquino s-a simţit atât de legat ca teolog. Aşa cum arată istoricii (vezi Walter Laqueur, „The Last Days of Europe. Epitaph for an OldContinent”, Saint Martin s Press, New York, 2007), spre deosebire de alţi imigranţi, care s-au adaptat, dar nu s-au integrat în noile lor societăţi, evreii s-au integrat până la a lua ei înşişi iniţiativa dezvoltării acelor societăţi. Nenumăraţi evrei din diasporă au devenit, în consecinţă, lideri naţionali şi mondiali. Anglia, SUA, Franţa, Turcia şi multe alte ţări sunt mărturie. Datorită unui mănunchi de premise – urbanizarea în grad înalt, stăpânirea variatelor culturi şi limbi, informalitatea relaţiilor, antrenarea timpurie a minţii în operaţiuni cu concepte de către educaţia talmudică, folosirea grandioasei moşteniri culturale proprii, preţuirea cunoaşterii, capacitatea interacţionării cu numeroşi alţi oameni, emanciparea de care s-au bucurat de la un moment dat etc. – evreii au fost un ferment al înnoirii şi sunt, în continuare, o forţă majoră a modernizării. De aceea, reuşita lor este mai evidentă. Dar numai o privire ce refuză realitatea pune reuşitele evreilor pe seama conspiraţiei, în loc să vadă în ele ceea ce sunt de fapt – reuşite culturale şi umane. Numai o interpretare dispusă la exagerări vede în spatele unor procese istorice mondiale conspiraţia unei populaţii pe care tragediile secolului trecut au făcut-o, din nefericire, mai puţin numeroasă decât cea a New York-ului. Iudaismul a fost pregătit de învăţaţii evrei, după distrugerea Tempului de la Ierusalim (anul 70 e.n.), pentru a înfrunta vremurile şi a reuşit să coaguleze energiile de-a lungul mileniilor. Statul evreu reînfiinţat în 1948 lua act, în mod natural, de această contribuţie a străvechii religii a evreilor. Dar acest stat a încorporat, în chiar principiile şi regulile construcţiei sale, nu numai tradiţia culturală de o vechime greu de egalat, nu doar experienţa culturală de o bogăţie unică a celor reveniţi din diasporă, ci şi o dezbatere dintre cele mai profunde din epoca modernă în legătură cu organizarea unui stat social bazat pe libertăţi şi drepturi individuale. Azi cunoaştem datele acestei dezbateri (pe care Shlomo Avineri a reconstituit-o exemplar în „The Making of Modern Zionism. TheIntellectual Origins of the Jewish State”, Basic, New York, 1981) şi putem înţelege felul în care s-a construit un stat în care fiecare este liber, dar celălalt nu este ignorat, în care economia, apărarea şi cultura merg mână în mână şi în care democraţia rămâne unită cu meritocraţia. Un stat care are toate aceste caracteristici într-o regiune a lumii ce nu a trecut încă de conflictele istoriei tradiţionale! Performanţele statului Israel stârnesc uimire şi mai mult decât uimire. Acest stat a fost atacat armat de şapte ori (pe lângă intifada şi acţiunile teroriştilor!). Solul ţării este arid în proporţie de 95%, iar apa potabilă, ca şi cernoziomul, s-au importat mult timp. Capitalul investiţional de risc (venture capital) este, în Israel, per capita, de 30 de ori mai mare decât în Europa şi se află peste nivelul SUA. Israelul are cele mai multe firme înregistrate NASDAQ, fiind depăşit numai de America. Firmele israeliene sunt cele mai căutate din lume pentru comenzi sofisticate, iar ţara este socotită cel mai bun loc de investiţie. În domenii de vârf (de pildă, biotehnologiile) Israelul este numai după SUA şi Anglia. Universitatea Ebraică din Ierusalim generează 5000 de invenţii şi descoperiri pe an şi este considerată cel mai bun loc de studii din lume, în afara SUA. Experţii israelieni sunt solicitaţi în cele mai pretenţioase locuri de pe glob, în probleme din cele mai dificile. Putem cita mulţi alţi indicatori ai unei dezvoltări cu adevărat extraordinare (vezi Dan Senor şi Saul Singer, „Start-up Nation. The Story of Israel Economic Miracle”, Twelve, New York, Boston, 2011), despre care nici nu s-a spus totul. De exemplu, pentru prima oară în istorie, Israelul are capacitatea ştiinţifico-tehnologică şi, desigur, tehnologico-militară de a se apăra singur (vezi George Friedman, „The Next Decade”, Anchor, New York, 2012, pp.97-104). Nu ar fi mai folositor tuturor ca din această competitivitate extraordinară a unei ţări să se înveţe, în loc de a răscoli clişeele degradate ale istoriei? Bisericile creştinătăţii au căutat să închidă un dosar plin de prejudecăţi deja în Declaraţia de la Selisberg (1947). Prin acest document s-a ajuns la realitate: Isus este evreu, s-a format în iudaism şi a preconizat o înnoire a iudaismului. În ultimul mai bine de un secol s-au putut lămuri cele mai multe dintre piesele dosarului istoric care i-a separat pe creştini şi evrei. Este foarte clar că a existat o diferenţiere înăuntrul iudaismului (la un moment dat fariseii, saduceenii, esenienii şi alţii concurând pentru întâietate!), dar aceasta nu oferă nici un temei pentru a-l opune pe Isus evreilor. Efectiv, nu există nici o propoziţie sau acţiune a lui Isus ostilă în vreun fel evreilor de atunci şi de oricând. Spusele şi acţiunile lui Isus sunt, în fapt, înăuntrul vieţii evreieşti şi profund evreieşti (cum ne-au arătat Hans Küng şi Pinhas Lapide, „Jesus im Widerstreit. Ein jüdisch-christlicher Dialog”, Calwer-Kosel, Stuttgart, Munchen, 1967, şi multe alte cercetări creştine şi iudaice). Procesul lui Isus nu a fost nicidecum evreiesc, ci o procedură romană (după cum a arătat încă o dată Hans Küng, „Das Judentum”, Piper, München, 1991, pp.407-412, pe linia unei tradiţii inaugurate de unitarieni britanici), ceea ce se poate observa şi în inscripţia celebră de pe cruce. Din păcate, la noi cunoaşterea abordării istorice a lui Isus şi a căii pe care Isus din Nazaret a devenit Isus Cristos este şi astăzi firavă, redusă, în orice caz, chiar dacă literatura universală a domeniului a devenit, între timp, cu adevărat impunătoare. Cu puţin timp în urmă, cel mai prestigios filosof al lumii de astăzi a arătat cât de fecundă a fost, în sociologia şi filosofia germană postbelică, acţiunea intelectualilor evrei reveniţi în Germania din emigraţia la care i-a silit nazismul (vezi Jürgen Habermas, „Im Sog der Technokratie”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2013). El arăta că „de la Moses Mendelssohn încoace, evreii au desfăşurat în filosofia germană o asemenea creativitate fără egal, încît chiar în spiritul obiectiv contribuţia unei părţi şi a celeilalte sunt contopite” (p.13). Anterior, acelaşi filosof relua formula „simbiozei germano-evreieşti” ce s-a produs în cultura germană deja la nivelul idealismului clasic german, cu Kant, Schelling, Hegel în frunte (vezi Jürgen Habermas, „Theorie und Praxis”, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, pp. 172-227). De pildă, teza lui Isaak Luria a „contractării lui Dumnezeu” i-a marcat pe Boehme şi, prin acest intermediar, pe cei care l-au luat ca punct de plecare. Efectiv, în cultura germană – aceasta era argumentarea – nu se pot separa, cum au pretins, de pildă, Carl Schmitt şi unii asociaţi, filoanele german şi evreiesc. Cele două filoane s-au împletit inextricabil. Iar dacă această simbioză s-a produs într-o cultură de amploarea culturii germane, nu ar trebui să ne întrebăm dacă ea nu a avut cumva loc şi în alte culturi? Nu cumva acesta este un răspuns mult mai potrivit decât iluzia unui specific izolat ce nu se confirmă? preluare: cotidianul.ro

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.